Cât despre intoleranţă, de soiul rău al căreia voi avea destule ocazii să mă conving, ea a jucat un rol principal în destinul generaţiei noastre. Inchiziţia, Savonarola, fascismul, comunismul, fundamentalismul islamic şi altele ejusdem farinae, după cum ziceau latinii cu o expresie astăzi uitată, îmi vin deseori în minte când mă gândesc la intoleranţă. Mai e cazul să spun de ce? O intoleranţă de un soi sau altul, niciodată din cel bun. Soiul rău nu piere, îmi repeta la bătrâneţe tata, pe când, tânăr încă fiind eu, eram departe de a mă lăsa convins de un pesimism atât de radical.

Citisem şi eu poveşti în care zmeul nu poate fi omorât aşa zicând din prima, renăscând din cea mai mică fărâmă ascunsă în vreun ungher, iar balaurului trebuie să-i tai, nu un cap, ci şapte, ca să-şi dea duhul. Oricât de greu, zmeii şi balaurii  piereau până la urmă. Ceea ce mă făcea să cred că nu erau din soiul cel mai rău. Cât despre intoleranţă, de soiul rău al căreia voi avea destule ocazii să mă conving, ea a jucat un rol principal în destinul generaţiei noastre.

Pretind unii că aceia dintre noi care n-au colaborat cu Securitatea şi nici disidenţi n-au fost ar fi fost toleraţi. Mă înscriu în fals contra acestei teze. Mai întâi, regimul comunist nu cunoştea toleranţa. Se folosea de cei care voiau să-i obţină bunăvoinţa sau să beneficieze de privilegii, dar de tolerat, nu tolera nimic. Ne-am simţit în multe feluri în acei ani, marginalizaţi, persecutaţi, ameninţaţi, dar nu toleraţi. Iar dacă am avut uneori o marjă de libertate, ne-am câştigat-o singuri, bătându-ne pentru ea cu intoleranţa.

Intoleranţa era de două feluri, ambele rele, ideologică şi politică. O ilustrează foarte bine o celebră împrejurare istorică şi anume excomunicarea lui Spinoza din comunitatea evreiască din Amsterdam. Pentru mine a rămas exemplul clasic de cum îşi dau mâna religia