Ei bine, pentru a reuşi, o gospodină din perioada comunistă trebuia să fie foarte abilă în mânuirea anumitor "arme" (secrete), care mai îndulceau un pic frustrarea de a nu avea tot ceea ce îi trebuia. Dacă în unele reţete era necesară o anumită cantitate de cafea (cu toţii ne amintim cât de greu se putea procura o cafea adevărată, de bună calitate), aceasta putea fi înlocuită cu cacao (dar şi aici erau ceva probleme, culoarea prea deschisă dând-o de gol) sau un amestec de cafea (deja popularul, de voie, de nevoie, nechezol). Pentru a se stoarce cât mai multă zeamă posibil de la săracele lămâi sau portocale dosite în cămări, acestea se ţineau pentru un timp în apă caldă. Ambalajele de ciocolată sau foiţele gofrate ale bomboanelor erau păstrate şi ele pentru a putea adăposti bomboanele de casă sau aşa numitele "bombe", după cum le numeau copiii, ce aveau în inte­rior vişine sau cireşe ţinute în lichior, servite la momente festive. Nici sâmburii de caise nu ajungeau la gunoi. După ce se spălau şi se uscau, se păstrau în borcane. Puteau înlocui la nevoie migdalele, după ce erau tăiaţi în feliuţe sau se măcinau uşor. Dacă se tăia vreo cremă făcută din lapte (ar fi fost mare păcat să fie aruncată şi să se ia toată munca de la capăt când toate veneau cu ţârâita), se turna într-o sticlă şi se agita foarte bine. Încet-încet avea să se închege la loc.

Alte ingrediente însă stârneau nedumeriri, fiind mai dificil să le găseşti un înlocuitor. Iată, spre exemplu, una dintre întâmplări. O vecină din bloc, mare amatoare de mese fastuoase şi invenţii gastronomice, face ce face şi obţine, de la o rudă îndepărtată stabilită de ani buni în Austria, două reţete mai puţin întâlnite prin bucătăriile comuniste de la bloc. Amândouă au la bază linte. Recunosc că până atunci nu prea ştiam ce gust are lintea, dar eram dornică să încerc. (Aflasem însă de la bunica mea că odată, demult