Mi-asum ruşinea cu care m-au prins. S-au ţinut de mine şi m-au dovedit. Cum îşi urmăreau bunicii nepoţii să nu-i atingă viciul, fumatul sau onania, aşa m-au surprins gardienii epocii asupra faptului. Un fapt penibil, recunosc. Un amănunt care mă dezonorează. O demascare ce mă arată opiniei publice aşa cum sunt. M-am ferit eu ce m-am ferit, am păcălit pe naivi, dar acum mi s-a înfundat. Am fost prins în flagrant delict de profesorat. Da, sunt profesor universitar doctor. Legal. O arată actele Ministerului de resort. M-am lăcomit şi am trecut cu bine toate examenele la care mă obliga legea. Acum suport consecinţele.
La nişte televiziuni de nişă, în nişte ziare intransigente, am fost arătat cu degetul: uitaţi-vă la acesta, e profesor universitar. Eu ce era să mai zic? Am plecat ochii şi mi-am înghiţit lacrimile. Nu mai puteam să neg. M-au dat de gol sticleţii presei şi echipierii vigilenţi ai doamnei ministru. Cine o mai face ca mine ca mine să păţească.
Mi-a spus mie, când eram copil, un pândar de la mine din sat, nici nu mai ştiu cum îl chema, mi-a spus cinstit: "Băi Adriane, las-o dracu' de carte, tu ştii cât câştig eu ca pândar? Ce pot să câştige nişte învăţători sau nişte profesori faţă de mine, care umblu eu ce umblu pe tarlale, dar am pătulul plin?". Nu l-am ascultat. Mi-au plăcut himerele. Au rămas câmpurile şi viile nepăzite, că ne bulucisem toţi la şcoli, să devenim domni, să ne înţelepţim. Aiurea! Ce-a ieşit din chestia asta?
Vine câte un ăla micu' şi nodurosu' şi ne-arată cu degetul care pe unde suntem după otrăvurile astea pe care le-am înghiţit prin şcoli, că avem salarii bune. Că şi asta e o discuţie. Că ne-am făcut profesori pe la diverse universităţi, ca să câştigăm bani. Faptul e cu atât mai regretabil, cu cât noi construim astăzi o societate a romantismului şi muncii platonice, o societate în care toate
