Undeva pe la mijlocul lui noiembrie al anului trecut, înainte de ultima reprezentaţie cu "Aşteptând la arlechin", am întâlnit-o pe Raluca Zamfirescu, una dintre cele mai iubite actriţe ale Teatrului Naţional, şi am avut şansa să-mi acorde atunci ultimul interviu.

Suferinţa provocată de cancerul care a mistuit-o în acele ultime luni avea s-o împiedice apoi să se mai ridice din pat şi să mai urce vreodată pe scena pe care a jucat aproape o viaţă. Era plină de lumină şi înţelegea că sfârşitul îi e aproape. Dar nu se temea... Aştepta cu un fel de nerăbdare senină să-şi reîntâlnească tatăl, minunea vieţii ei, pe George Mihail Zamfirescu, într-o altă lume. La 21 decembrie, Raluca Zamfirescu avea să se prezinte la întâlnirea visată...

"Eu m-am născut în Ferentari. Sunt un copil de mahala. Dar Ferentariul meu este altul, nu cel de azi. Erau străzi cu muncitori, cu oameni cumsecade, bunicul meu era tâmplar şi bunica la fel. Acolo am crescut, am avut în copilărie prietene care mai târziu, când eu am crescut şi am intrat în teatru, s-au angajat la Adesgo, la fabrica de ciorapi. Acolo, în Ferentariul acelei perioade îmi este sufletul", începe povestea Raluca Zamfirescu.

"La vârsta mea, amintirile din copilărie sunt tot ce mai contează. Mai ales că eu am avut nişte părinţi în mod deosebit hăruiţi de Dumnezeu. Tata a fost scriitor, mama la fel... Când s-au căsătorit erau foarte tineri. Mama era şi ea poetă la cenaclul Macedonski şi acolo s-au cunoscut.

Mă doare cumplit acum, când aud că în Ferentari se întâmplă câte se întâmplă. Pentru mine nu e aşa. Oamenii pe care-i cunosc eu sunt oamenii din «Domnişoara Nastasia». Acolo, la tata, care era gazetar tânăr, venea Panait Istrati şi tata îi lua interviuri. Panait Istrati era internat la sanatoriu, pe Viilor. Era bolnav de tuberculoză. Iar după ce a scris «Spovedania unui învins», ta