S-a hotărât şi cu impozitul reinvestit. La anu’. Deocamdată îl încasează statul. Nu contează că cei care vor putea, se vor feri să-l facă – profitul - sau îl vor face cât mai mic. Oricât, e bun pentru un buget hămesit, care nu mai ştie de unde să adune bănuţii pe vreme de criză, pentru a întreţine o administraţie obeză şi imposibil de reformat. Cu TVA-ul redus, se mai moşmondesc cei de la Finanţe, pentru că nu ştiu cum să-l aplice, iar „forfetarul” are zile numărate în formula şchioapă în care a fost impus pe piaţă.
Desigur, toţi politicienii ştiu care sunt cele mai bune măsuri economice, când sunt în opoziţie. Când ajung la putere, însă, parcă le şterge cineva cu buretele tot ce au pe creier. Nu mai văd decât că trebuie să adune bani. Să stimuleze economia, pentru a produce mai mult, nu mai e timp. Dacă măsurile astea stimulative, până încep să dea roade, produc un gol fatal şi nu se mai pot plăti pensiile? Ce facem atunci?
Au cam fost investigate toate posibilităţile de a mai scoate un ban în plus de la contribuabili. Cu excepţia uneia: nici guvernul liberalo-maghiar nici cel democrato-social, de acum, nu îndrăznesc să se atingă de un lucru: de luxul românilor îmbogăţiţi cu sau fără drept temei, peste noaptea tranziţiei. Proprietatea – cu cât e mai mare, cu atât e mai sfântă!
Chiar şi acum, la aproape un an de la declanşarea fenomenelor care au împins lumea în braţele crizei, România oferă un tablou surprinzător pentru cei care o vizitează, dacă nu şi pentru mulţi dintre cei care trăiesc în ea. Cel mai bine, în România, se vând produsele de lux. Cu cât ceva e mai scump, cu atât se vinde mai bine. Plecând de la peisajul străzii, pe care se bulucesc maşinile scumpe, de nu mai au loc Daciile de ele, România arată ca o expoziţie permanentă cu vânzare. Nu există model pretenţios lansat pe piaţă indiferent unde, care în câteva zile
