Înainte de examen a fost şi reuniunea de sfârşit de clasa a X-a. De o parte din colegi ne despărţeam. Unii dintre ei se înscriseseră deja la alte licee, alţii urmau să fie repartizaţi în funcţie de nota obţinută la examen. Din păcate, şi prietena mea cea mai bună pleca la un liceu din celălalt capăt al oraşului.
Bine, imediat după Revoluţie a plecat şi mai departe - în Canada, unde se stabilise tatăl ei de ceva vreme. Fusese comandant de navă şi într-un voiaj - cu vreun an şi ceva înainte - a rămas în India. A reuşit cumva să ajungă în Canada, unde şi-a chemat şi familia imediat după ce a căzut regimul. Dar din primăvara lui '88 până în decembrie '89, Carolline, fratele şi mama ei au suferit aici tot felul de mizerii.
Pe mama ei, Securitatea o presa să divorţeze ameninţând-o că-i va fi luat apartamentul, iar ea cu copiii vor rămâne pe drumuri. Din casă li s-a confiscat aproape tot. Au rămas doar cu ceva mobilă... strictul necesar. Nu mai aveau nici măcar televizor - nu c-ai fi avut ce vedea, dar aşa, măcar de mobilă sau ca să prinzi bulgarii sau turcii. (Ţin minte că la televizorul nostru Diamant prindeam turcii cu o antenă făcută dintr-o furculiţă de aluminiu mai bine decât cu antena de pe bloc. Dar, la un moment dat, furculiţa n-a mai vrut să stea, aşa că am descoperit cea mai simplă antenă - un ac de siguranţă, care ne asigura şi bulgarii, şi turcii - nu c-am fi înţeles ceva.)
Tot ceea ce adusese omul din voiaje şi tot ceea ce se presupunea că a fost cumpărat de el, li s-a confiscat. Nici nu-mi imaginez cum au trăit un an şi jumătate, câte lipsuri au îndurat, la câte plăceri au fost nevoiţi să renunţe şi la câte neplăceri au fost supuşi. Cu toate astea, Caro părea să lase necazurile acasă. Era în continuare veselă şi spirituală, cum o cunoscusem - cu doi ani înainte, când, aşteptând-o pe hol pe profesoara d
