Două siluete abia decupate în ceţoasa lumină sepulcrală care domnea în anii '80 pe toate coridoarele Casei Scînteii, inclusiv aici, în corpul central, unde era sediul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, cum se numea instituţia care ţinea loc de minister al culturii. Doi bărbaţi. Unul înalt şi cu mişcări stăpânite şi puţine, cu lung palton, guler de blană şi căciulă, ţinuta standard a oficialilor în exerciţiul funcţiunii, altul mai scund, subţire, gesticulant, cu geacă scurtă şi gonflată, de motociclist sau bişniţar, şi probabil blugi, în mod clar din altă lume şi din altă poveste.
Mă dusesem acolo să iau şpalturile cu eventualele observaţii ale unui număr din Caiete Critice, o publicaţie care oficial era supliment al revistei Viaţa Românească, iar în realitate complet independentă, făcută de un triumvirat (Eugen Simion, Ion Bogdan Lefter şi cu mine) care în acel moment încă funcţiona, ştiindu-se însă din istorie că toate triumviratele sunt efemere şi că mai devreme sau mai târziu unul dintre triumviri va încerca să-i înlăture pe ceilalţi doi, la propriu sau măcar simbolic. O regulă care pare valabilă şi în viaţa literară, nu numai în cea politică.
Începeam, apropiindu-mă de cele două siluete, să desluşesc vocile. Una apăsată, groasă, joasă, parcă dinadins ţinută în surdină, imperativă însă, ori măcar insistentă, în chip cert totuşi o intonaţie de şef, "Te rog eu, taie ceva acolo, scoate ceva, orice, să am ce să le spun, te rog eu!", cealaltă zbârnâită şi nervoasă, la limita ţipătului exasperat, dacă nu chiar isteric, "Nu tai, dom'le, înţelegi?, nu scot nimic, auzi?!, nimic! nimic!". I-am recunoscut. Primul, cel care aparent nu voia să fie auzit decât de interlocutorul său, era Ion Traian Ştefănescu, prim-vicepreşedintele Consiliului; celălalt, insul agitat care parcă voia să-i facă pe funcţionarii de prin birouri să deschidă uşil
