Îmi dau seama că prezentatorii TV despre care voi scrie în continuare nu sunt perfecţi.
În general, oricât te-ai chinui să eviţi capcana, reflexul de-a idealiza străinătatea e la fel de greu de strunit ca acela de-a veşteji emisiunile româneşti doar fiindcă sunt româneşti. Evident, nu tot ce e produs în Franţa miroase a levănţică, după cum nu tot ce se face la noi duhneşte a canal.
Cine judecă doar în temeiul acestei polarizări e fie nepriceput, fie de rea-intenţie. Există şi acolo mediocri, după cum există şi aici purtători de excelenţă. Deosebirea ţine, din punctul meu de vedere, de numărul şi mai ales de procentul bizareriilor televizate.
Ceea ce în alte ţări (Franţa, dar şi Italia sau Spania) e excepţie, la noi a devenit de mult normă. Dacă piaţa românească de televiziune s-a curbat sub greutatea ciudaţilor, şarlatanilor şi scălâmbilor, în Occident aceste făpturi încap într-o nişă cu statut de rezervaţie.
Dominantă în România, cultura excesului n-are ecou în Franţa - poate şi fiindcă francezii trăiesc de secole în absenţa cenzurii, pe când noi încă nu ne-am săturat să recuperăm ceea ce ne-a fost refuzat pe vremuri.
Revenind la cei doi domni din titlu, e momentul să-i prezint. Se numesc Thierry Beccaro şi Julien Courbet - ambii cu emisiuni de divertisment pe France 2. Primul prezintă „Slam”, celălalt e gazdă la „Al patrulea duel” şi amândoi au fost aleşi să amelioreze audienţa postului respectiv pe durata verii.
Paradoxal, fiecare dintre ei vine după proiecte cărora, dintr- un motiv sau altul, li s-a pus capăt. Beccaro a mai făcut „Motus”, Courbet a realizat „Service maximum”. În primele zile ale lui iulie, când i-am descoperit, erau amândoi la început de emisiune. Însă nimic din felul lor de-a se comporta nu trăda emoţia, nesiguranţa sau stinghereala celui care filmează episodul-pilot.
