Trei zile de „evadare“ din Bucureşti, în toiul verii caniculare şi în plină demenţă fotbalisto- patriotardă, trebuie să fie o binecuvântare, mi-am zis. Şi iată-mă teleportat într-o zonă submontană, udată de râuri şi pâraie, răcorită de păduri, lacuri şi zăvoaie, cântată de greieri şi mândră că l-a dat lumii pe Brâncuşi. Gata cu argumentele procivilizaţie!, mi-am zis. Trei zile nu vreau să mai aud de Steaua şi de Ujpest, de huligani români şi huligani maghiari, de patrioţi şi trădători, de frustraţi care îmbracă izmenele pe dos şi se cred Burebista. Trei zile îi voi asculta doar pe oltenii mei curaţi, oltenii mei adevăraţi, care nu pierd vremea războindu-se cu duşmani reali sau închipuiţi, ci îşi văd de îndeletnicirile lor străvechi: cositul, prăşitul, culesul, albinăritul, horitul…

Cu gândurile astea am plecat din Bucureşti. Iar potecile gorjene mi-au dat dreptate: aici, în vatra care face ca timpul să stea în loc, oamenii preferă să ciocnească un pahar, decât să se sfâşie ca hienele. „Hai noroc!“, zice unul, şi ecoul vocii sale este urmat de un clinchet sticlos. Duşca se duce pe gât ca apa pe jgheabul morii. Omul strânge clondirul într-o mână, se şterge cu cealaltă mânecă la gură, trage aer în piept şi atacă subiectul zilei: „Dac-ar fi după mine, i-aş împuşca şi pe ăia, şi pe ăia. Ce-au de se bat la meci? Că două picioare au şi unii, şi alţii“. „Ăia“ sunt steliştii, iar „ăia“ – ungurii.

„Ei, nici chiar aşa“ - îi zic -, „nu mai există pedeapsa cu moartea.” „Atunci… să-i bage pe toţi la puşcărie! De ce să-mi dea mie în cap când mă duc pe stadion?“  „Lasă, bre, că matale nu-ţi dă nimeni în cap“ – se bagă-n vorbă unul mai tânăr -, „n-ai fost niciodată pe stadion. Dacă stai toată ziua la cârciumă…” „Bine că eşti tu bun!“, se aprinde omul cu clondirul.

Dar nu e loc de supărare. Clinchetul de sticle şi de pahare anunţă reluarea ofe