Între curtea noastră şi aceea a unui vecin ursuz şi ranchiunos se găsea un gard de şipci desperecheate, pe care vecinul îl căptuşise cu bucăţi de tablă şi de carton asfaltat. Omul era un perfecţionist al cârpelilor. Oricât de bine ar fi astupat el rosturile dintre scânduri, tot mai rămâneau nişte despicături, prin care băiatul de aceeaşi vârstă cu mine al vecinului se strâmba, mă înjura şi mă ameninţa că atunci când ne vom găsi amândoi în stradă avea să-mi rupă oasele. Numai că nu ne-am înfruntat niciodată în stradă, pentru că el n-a ieşit niciodată din curte. Gardul acela înalt îl făcea să se simtă buricul pământului. În spatele gardului era viteazul vitejilor. Şi, totodată, un claustrat. Puşcăriaşii îşi plătesc fapta şi pleacă acasă, dar paznicii, deşi sunt oameni liberi, rămân ai puşcăriei pe viaţă.
Povestea a căpătat ulterior alte dimensiuni: eu mi-am trăit soarta dincoace de gard, în "lagărul comunist", iar de dincolo de gard, din "lagărul capitalist", o seamă de compatrioţi, pe care soarta i-a risipit departe de ţară, m-au învinuit, m-au arătat cu degetul, m-au numit laş şi vândut regimului, m-au sancţionat cu vorba şi cu scrisul, s-au dat vitejii vitejilor, dar cu leafă, nu degeaba, doar din sentiment şi convingeri. Simţămintele mele, ale românului de dincoace de gard, aşa rănite şi cenzurate cum erau ele, nu suferau presiunea unei subvenţii. Nu eram obligat, printr-un contact cu patronul, să i le proclam. Cu leafă şi dincolo de gard, e simplu să spui că o Românie cu 24 de milioane de locuitori e o adunătură de laşi, de turnători şi de vinovaţi. Unii din cei plecaţi, deşi gardul a dispărut şi ar putea să iasă la o luptă dreaptă la vedere continuă să se poarte de ca şi cum îi apără încă un gard. Produc publicaţii şi scrieri punitive şi umblă după nişte crăpături în gardul care nu mai există, ca să se dea justiţiari şi ne
