Iată o realitate îmbuteliată-n Brăila: avem trei librării, mai multe papetării, care, cu puţine eforturi de imaginaţie, pot fi considerate "mari". Numai ca sumă de metri pătraţi. Şi avem tradiţionala mitocănie de urbe, metodistă şi elaborată, slujind sub zodia lui "aşa vrea muşchiu' meu!", aprigă precum directiva unui cincinal, ce face casă bună cu mai toţi vânzătorii acestui oraş, indiferent de natura mărfii pe care, cu silă şi îngâmfare de proxenet, ţi-o aruncă sub nas.
În Brăila există o librărie... Rectific: există o fostă librărie, lângă un fost cinematograf, care funcţionează după alte reguli decât restul librăriilor din România. Înăuntrul ei nu ai voie să atingi o carte decât dacă poţi garanta în prealabil, convingător, foarte convingător, că o vei şi cumpăra. Ce pot spune? Bişniţă de secol XXI. Marketing de hapsân comunitar, nu te joci!
Această nouă politică de firmă m-a izbit acum două zile când, intrând în acea librărie pentru a-mi procura nişte... cărţi, am observat un detaliu ciudat, rarisim: un cordon. Da, un cordon! Legat pe post de barieră între un raft şi o masă cu teancuri de cărţi, semn că "pe aici nu se trece". De-a dreptul stupefiat, le-am întrebat pe vânzătoare, două doamne rujate cu grijă, două doamne bocnă de sictir, dacă sunt cumva în inventar. Mi-au răspuns prompt că nu. Atât. Văzând că după întrebarea mea niciuna dintre cele două nu s-a sinchisit să dea jos cordonul, le-am mai adresat curios încă două întrebări: de ce au pus acel cordon şi dacă mi se permite să pot trece de el. Nu, nu mi s-a permis. Răspunsul uneia dintre ele? "Dacă aveţi nevoie de ceva, vă aduc eu!". Incredibil. Bine că nu aveau şi arcaşi pe rafturi!
Oricum, răspunsul lor nu m-a dumirit. Observând că pur şi simplu refuzam să înţeleg cum stau treburile, acestea mi-au explicat că acel cordon era folosit, şi nu mă îndoiesc că mai este şi în continuare
