Toată controversa privind centenarul naşterii lui Eugčne Ionesco are la bază o teribilă neînţelegere. Dacă fiica acestuia, Marie-France Ionesco, nu vrea să-şi vadă tatăl omagiat în România ca scriitor român şi intervine în evenimentele culturale de gen din acest an, românii care îi ripostează dur greşesc şi ei. Întâi, idiosincraziile doamnei Marie-France Ionesco faţă de România sunt o problemă personală a domniei-sale şi nu ar trebui comentate pe malurile Dâmboviţei. E o discuţie care nu are rost. Este adevărat că noi, românii, avem obiceiul să ne recunoaştem valorile - mai cu seamă pe cele care au reuşit în străinătate - după ce acestea s-au petrecut din această viaţă, dar cazul lui Eugčne Ionesco este o excepţie.

Imediat după 1989, scriitorul român, trăitor la Paris din 1938 şi ales membru al Academiei Franceze în 1970, a fost recuperat în România. Teatrele i-au jucat piesele, acestea au fost reeditate sub formă de cărţi, în zece volume, la Editura Humanitas, într-o nouă traducere a lui Vlad Russo şi Vlad Zografi. Au fost traduse Jurnalele, eseurile din Note şi contranote, mini-romanul Însinguratul. Au fost reeditate volumele Nu! şi Elegii pentru fiinţe mici, apărute în româneşte în perioada interbelică. Pe scurt, totul a apărut sau a reapărut, iar Gabriel Liiceanu a făcut chiar un film-interviu cu scriitorul. Deşi Eugčne Ionesco s-a declarat în 1990 de partea „golanilor“ din Piaţa Universităţii, el nu s-a mai întors în România după 1990 doar din opţiune personală. Am putea spune chiar că, dacă ar fi făcut-o, măreţia personajului, ca şi faptul că nu prezenta un pericol pentru nimeni, e drept, ar fi dus la o primire oficială spectaculoasă.

Prin urmare, care e problema în acest scandal (cum altfel?) cu centenarul? Pretenţia fiicei scriitorului ca numele tatălui său să fie ortografiat în limba franceză, dat fiind că acesta a devenit celebru scriind în f