La 20 de ani de la căderea unui sistem care dusese aberaţia universitară pe culmi de nebănuit, am reuşit să echilibrăm în absolut balanţa, prin balcanizare totală şi discreditarea până la anulare a ideii de selecţie.

Atunci când m-am prezentat, la sfârşitul anilor ‘90, la biroul de înscriere al Universităţii din Geneva, pentru a depune un dosar de înscriere la un master în Studii Europene, simpatica doamnă de acolo a preluat dosarul, l-a răsfoit fugar, apoi mi-a spus pe un ton glumeţ: „Voi, românii, aveţi diplome ondulate, cu un format imposibil. Nu vor să încapă în niciun dosar standardizat“. Asta a fost tot, eram acceptat ca student. În toamna anului 2000, prezent în acelaşi birou, aceeaşi persoană, înscriere la doctorat.

Dosarul este verificat minuţios, filă cu filă, semnătură cu semnătură. Nu se mai fac glume de data aceasta, mie îmi tremură mâinile la gândul unei eventuale supra-hyper-mega apostile de la Haga suplimentare sau a unui rest uitat de foaie matricolă.

Sunt admis, răsuflu uşurat. Am aflat, mai târziu, originea acestei schimbări dramatice de atitudine: în universităţile din Elveţia au fost cazuri de înscriere prin fraudă, studenţi din Italia şi Israel care cumpăraseră diplome de medicină în România. Ce am vrut să sugerez prin această mică istorioară personală: dacă vom continua să ne mai batem joc, într-un delir naţional al iresponsabilităţii, de învăţământul superior, riscăm ca şi noi, şi copiii noştri să nu mai poată fi acceptaţi la studii în străinătate.

Sau acceptaţi în condiţii umilitoare, după un stagiu de pregătire preliminară, tratament care se aplică în Occident anumitor studenţi din ţări africane sau colegiilor slab cotate din SUA (în treacăt fie spus, ţara soră care ne este dată ca exemplu de apostolii privatizării învăţământului din România, uitând cu bună ştiinţă condiţiile total diferite de acolo şi etica ce guver