Sandra Barbu are 28 de ani. A copilărit în Constanţa. A venit în Bucureşti târziu, după terminarea liceului, când a păşit în amfiteatrele unei facultăţi.
"Anul 1989 rămânea memorabil pentru mine şi fără Revoluţie. În acel an am primit primul meu rol într-o producţie muzicală, la care au luat parte mai multe feluri de artişti. Aveam 8 ani şi cântam la pian de la 4 ani. Îmi plăcea foarte mult să cânt. Mă visam deja performând pe toate scenele lumii, iar de fiecare dată când eram anunţată că voi cânta undeva, în public, mi se părea că toată lumea este a mea, că nimic nu poate să îmi stea în cale.
Învăţam la o şcoală de cartier din Constanţa, în spatele blocului în care m-am născut, şi făceam naveta două staţii de tramvai până la Liceul de Artă, pentru a lua lecţii de pian. Liceul era peste drum de Casa de Cultură, unde se ţinea spectacolul. Atmosfera din culisele spectacolului mi-a rămas cel mai bine în minte.
Nu mai ştiu ce cântam sau cât dura, dar îmi aduc aminte perfect că înaintea mea intra un clovn. Un tip înalt şi uşor burtos, vopsit pe faţă cu alb şi roşu, îmbrăcat în haine pestriţe şi încălţat în pantofi mult prea mari pentru picioarele lui. Cred că-l ţin minte pentru că era singurul care mă făcea să mă simt bine. Încerca mereu să mă amuze, ca să mai uit de emoţii, măcar în spatele cortinei. El era clovn, iar eu eram copil, şi cărui copil nu-i plac clovnii?...
Spectacolul a avut mai multe reprezentaţii la matineu. De fiecare dată ieşeam din culise în aplauzele publicului. Nu vedeam mare lucru în sală, pentru că reflectoarele îmi băteau în faţă.
Cred că eram îmbrăcată în rochiţă şi aveam pampoane în cap. Aşa mă îmbrăca mama şi pentru şcoală, doar că locul rochiţei era luat de uniforma cu şorţ bleumarin. Mă aşezam pe scaunul reglat dinainte pentru înălţimea mea şi începeam să cânt la o pian