Recentul raport al Comisiei Europene pe justiţie a fost comentat în fel şi chip, deopotrivă în România şi în Europa. La noi, s-au desprins două atitudini. Nu am să numesc susţinătorii fiecăreia dintre cele două "şcoli de gîndire" pentru a nu fi acuzat, într-un ev atît de aprins, că fac politică în rubrica mea dilematică. Aici ne interesează mai mult ideile şi mai puţin oamenii, aşa că despre idei voi vorbi. Aşadar, primul tip de reacţie a fost acela sobru, rezervat, care a salutat raportul CE, a admis că e un document obiectiv, care cuprinde multe adevăruri. Mai precis, un bun instrument de evaluare, dar şi de lucru. Al doilea tip de reacţie a fost unul arţăgos, care gîdilă un naţionalism primitiv: "nu ne dau ei lecţii nouă", "un raport politic alimentat de Monica Macovei, notoriu inamic al României", "n-au înţeles nimic din realităţile noastre". În siajul acestei atitudini, a apărut şi teza, mai subtilă, a pedepsirii României pentru că… e criză! Nu mai sînt bani în Europa, Uniunea trebuia să găsească un motiv pentru a subţia fondurile trimise spre noi şi l-au găsit pe cel mai "onorabil": nu facem reforme în justiţie. Aceste două abordări nu sînt deloc noi. Cam aşa au fost întîmpinate toate rapoartele CE despre România de după aderare. Înainte de aderare, desigur, atitudinea era alta. Toată lumea îşi lua angajamentul, iar opoziţia blama guvernul pentru întîrzieri. Desigur, după aderare sîntem altfel. După aderare, Comisia Europeană pare, celor care susţin discursul ţîfnos, incorectă şi implicată în jocuri politice dîmboviţene.

În afară, însă, atitudinea pare a fi ceva mai uniformă. Iată, de pildă, ce scrie cotidianul austriac Die Presse imediat după publicarea raportului: "Cine se grăbeşte se pedepseşte singur. Au existat numeroase momente istorice care trebuia folosite ca oportunităţi. De exemplu, căderea Cortinei de Fier sau extinderea către Est a Uniuni