Documentarul „Australia”, regizat de Claudiu Mitcu şi coprodus de HBO şi de LibraFilm, a fost prezentat în avanpremieră la TIFF anul acesta în faţa unei săli pline care a râs şi a aplaudat – inclusiv în timpul filmului. Şi n-au fost aplauze de complezenţă (cine aplaudă „de complezenţă” în timpul unei proiecţii?!). Povestea unei echipe de şase fotbalişti „homeleşi” din Timişoara care ajung, lovind mingea cu piciorul, la un campionat mondial la Melbourne, în Australia, şi bate echipa SUA pare aproape un film din categoria „Full Monty”...

Povestea este, într-adevăr, neverosimil de spectaculoasă. În prima parte îi vedem pe protagonişti – în grupuri de câte doi sau de unul singur – filmaţi în „adăposturile” lor (corturi sau case abandonate), povestind o existenţă anterioară încă şi mai precară, când trăiau prin canale. Se detaşează „raisonneur”-ul grupului – un jurnalist (!) local pe nume Radu Muntean (nicio legătură cu regizorul lui „Boogie”).

Dar toţi ceilalţi sunt interesanţi, fiecare în felul său. Ce e frumos, în acest film, e că nu simţi nicio clipă regia, deşi „actorii” se adresează direct camerei de filmat. Este, ce-i drept, un documentar de televiziune; dar ce bine-ar fi dacă televiziunile ar programa numai astfel de documentare! Viaţa pe care o vedem pe ecran apare netrucată, simplă şi directă ca şi oamenii care o povestesc. Ajungi să te ataşezi de aceşti copii abandonaţi mult înainte de a ateriza ei la Melbourne.

După primul lor zbor cu avionul, fotbaliştii noştri se trezesc „down under”, unde contactul cu o civilizaţie bazată pe demnitatea persoanei şi respectul diferenţelor are efectul unei revelaţii. „Ce zi e acolo? Vineri? Sâmbătă?”, întreabă unul, deja tată. „Aaa, aici e deja duminică!” Mirările se ţin lanţ.

„Homeleşii” descoperă nu doar o altă ţară, ci o altă viaţă. Iar dincolo de mirări sunt mărturi