În patru decenii, i-a trecut prin mâini o mină de aur, dar metalul galben nu a reuşit să-i ia minţile. Bijutierul Viorel Săcăleanu spune că nu iubeşte atât aurul, cât produsul finit.

Când se apucă de lucru, metalul preţios devine în mâinile lui o banală aţă galbenă de papiotă, pe care bijutierul o modelează după pofta inimii.

Viorel Săcăleanu este unul dintre puţinii bijutieri rămaşi încă pe piaţa aurului din Iaşi, care ştie să lucreze bijuteriile cu metode tradiţionale. În căutarea aurului a plecat imediat după terminarea clasei a VIII-a când, deşi nu prea ştia ce înseamnă meseria de bijutier, era convins că va face casă bună cu noţiunea de ordine. „De mic am fost foarte ordonat şi dichisit. Iniţial mă gândeam la meseria de croitor, dar întâmplător au apărut câteva posturi de bijutier la Arad“, îşi aminteşte Viorel Săcăleanu.

Convins că este un tren pe care nu-l poate pierde, Viorel Săcăleanu s-a apucat serios de treabă. „Îmi imaginam că este o meserie în care totul e roz şi frumos, la fel ca produsul finit. Meseria are însă părţile ei întunecate, care dispar însă o dată cu terminarea bijuteriei. În momentul în care o vezi gata, uiţi practic tot ce a-i îndurat pentru a o realiza“, spune bijutierul.

Bijuterii din peniţe de stilou

Când şi-a început Viorel Săcăleanu ucenicia şi la zece ani după aurul nu era chiar la îndemâna oricui. „Înainte de Revoluţie era bijutierul şi miliţianul. Controalele erau foarte dure, iar noi eram mereu sub presiune şi stres. Din cauza asta mulţi meşteri au şi renunţat la meserie“, povesteşte ieşeanul.

O soluţie tot s-a găsit însă. „Erau nişte stilouri chinezeşti pe vremea comuniştilor cu peniţa aurită, pe care le prelucram pentru a face bijuterii, chiar dacă aurul era doar de şase, şapte karate“, spune Viorel Săcăleanu. După 1989, a urmat explozia aurului o dată cu care, crede bijutierul, a