Se spune despre ziua de luni că este determinantă într-o săptămînă. Cum începi lunea, cam aşa se întîmplă toată săptămîna. Adică bine sau rău. Eu cred că ziua de luni a fost una bună. Adică luni, 13 iulie 2009. În sfîrşit, după vreo şapte ani de tergiversări, determinate atît din interiorul Uniunii Europene, cît şi din exterior, a fost semnat acordul între cele cinci ţări prin care va trece Nabucco. Luni, 13 iulie 2009, a fost o zi luminoasă, totuşi.

Primul rege babilonian cu acest nume, Nabuccodonosor, se aşeza pe tron cam pe la 1125, înainte de Christos. Sigur nu-şi închipuia că, peste vreo trei mii de ani, o să dea nume nu numai renumitei opere a lui Giuseppe Verdi (în care de fapt este vorba de fiul său cu acelaşi nume, dar mult mai cunoscut), ci şi unui semi-acord sau, dacă vreţi, unei semi-dispute semi-europene.

Semi-acord, pentru că, încă de la început, au existat diferenţe între punctele de vedere ale celor cinci state care voiau, acum şapte ani, să înceapă construcţia alternativei la conductele cu rădăcinile în Siberia. În principiu, toate ţările Europei Centrale şi de Vest doreau încă o sursă de gaz metan, pe lîngă Marea Nordului şi cea rusească. În Marea Nordului, alte pungi de gaz importante nu prea s-au mai găsit, iar gazul din Siberia trece, deocamdată, prin prea multe mîini (a se citi conducte). Modalitatea de a ajunge la acest final era un pic diferită, dacă e să ne luăm după reacţiile Germaniei, Austriei, Ungariei, României, Bulgariei şi Turciei.

Germania este interesată atît de construcţia, cît şi de aducerea mai aproape de graniţe, mai ales a celei de sud, a gazului metan din străfundurile Asiei. Foştii teutoni au relaţii privilegiate cu Rusia de mult timp, iar dependenţa de gazul siberian a crescut în ultimii ani. De curînd, în urma vizitei preşedintelui Medvedev în capitala germană, cele două ţări au convenit să înfiinţeze