Aflate la colţ de stradă, în ganguri insalubre, ruine umede cu grădină sau terase spaţioase luminate de lampadare cu gaz, birturile Bucureştiului de altădată ascund poveştile pline de culoare ale iubitorilor de seri la şosea, dezvăluie intrigi amoroase sau politice, fiind muză pentru scriitorii vremii. Sursa: Alina Vătăman

1 /. Lăsând cafenelele pe seama germanilor sau grecilor, întrucât „în această profesiune românii nu excelau”, bucureştenii cu dare de mână din perioada antebelică şi dintre cele două războaie au făcut averi din mici, cârnaţi, bere şi vin la carafă. Clasificările localurilor se făceau în funcţie de eleganţă şi poziţionare. Din acest punct de vedere, primul era restaurantul francez Hugues, actualul local Riegler – după cum scrie Constantin Bacalbaşa în „Bucureştii de altădată” – „locul de întâlnire al societăţii elegante”. Însă, ştacheta era adesea ridicată de bucătăria aleasă şi de buna conducere a localurilor. Astfel se ajunge ca, o „şandrama din strada Covaci” să ajungă să îşi facă renume peste veacuri.

„La Iordache”, aşa cum a rămas birtul în memoria istoricilor Bucureştiului, sau „La idee”, cum era supranumit, localul lui Iordache Ionescu era o clădire în care muşteriii intrau aplecându-se atât pentru a nu se lovi cu capul de pragul de sus, cât şi în faţa bucătăriei „curat româneşti”.

Rămas sub umbra anonimatului pentru o bună perioadă de timp, birtul de pe strada îngustă, vecină cu Lipscanii, s-a făcut cunoscut prin inspiraţia umoristului N. T. Orăşanu, cel care a inovat clasica listă de bucate româneşti.

Meniu literar pentru bucate româneşti Astfel, „La Iordache” se puteau mânca pe săturate „patricieni” (cârnaţi mari) sau „mititei” (cârnaţi mici), dar şi „originară din Belgrad” (varză acră) la cuptor cu „o torpilă” (ardei roşu), toate stropite generos cu „o pricină” ( sticluţa de vin de ¼) sau