Roger Planchon şi Andriy Zholdak au pus în scenă „Othello”, de William Shakespeare. De ieri: Roger Planchon
Influenţat de Brecht şi de Vilar, Planchon a urmărit să atragă un public cât mai larg la spectacolele sale, continuând astfel acea tradiţie franceză bazată pe ideea că teatrul trebuie să fie un serviciu public. În 1952, a înfiinţat Teatrul de Comedie din Lyon, prima trupă de profesionişti din provincie de după război.
Câţiva ani mai târziu a fondat Teatrul Municipal din Villeurbanne, iar în 1972 a fost numit director al Teatrului Naţional Popular, funcţie pe care a împărţit-o cu Patrice Chéreau, şi mai apoi cu Georges Lavaudant. Un moment hotărâtor în cariera sa îl reprezintă participarea la repetiţiile de la Berliner Ensemble.
„Din această întâlnire şi din viziunea realizărilor trupei Berliner Ensemble mi s-a impus convingerea că acolo era adevărul şi că nu trebuie să ezit să copiez cu îndrăzneală”, spunea Roger Planchon despre contactul său cu celebra companie berlineză.
De azi: Andriy Zholdak
Se ştie despre Zholdak că-şi terorizează actorii (una dintre teoriile sale se numeşte „70 de moduri în care poţi ucide un actor slab”) şi că ţine publicul pe la uşi, lăsându-i pe critici să aştepte ore întregi să intre în teatru. Cu toate astea, actorii se îngrămădesc să lucreze cu el, iar spectatorii se calcă în picioare pentru a-i vedea spectacolele.
Şi asta pentru că, dincolo de teribilismul artistului ucrainean (asta e explicaţia criticilor care nu înţeleg nimic din spectacolele sale), se află un artist complex şi novator, unul dintre puţinii regizori care au produs o mutaţie reală în teatrul românesc al ultimilor ani.
„Te aşezi cu prietena ta pe motocicletă, aţi băut ceva, un Martini, ea stă în spate şi intraţi vertiginos într-un Tokyo nocturn. Aveţi un indicator