M-am trezit din nou tîrziu. Nu reuşesc să ating performanţa de a deschide ochii la 6,30. 7,00 e limita mea psihologică şi pur şi simplu mai devreme de atît nu pot să merg. Îmi amintesc cînd eram copil şi mă trezea maică-mea cu forţa, mă ducea în braţe semi-adormită pînă la bucătăria încălzită la flacăra aragazului şi îmi trăgea hainele pe mine. Nu reuşeam să îmi dau seama pînă pe la ora 10 cu ce sînt îmbrăcată. Din cauză de somn, fireşte. Dan şi-a lăsat iar bulendrele înşirate prin toată casa. Îmi vine aşa, cîteodată să… îmi iau cîmpii, să divorţez. Ştiu că e o idee absurdă, dar îmi trece prin cap, nu pot să mă abţin. Îmi şi imaginez scandaluri, văitături, priviri pe stradă, înscenări de tribunal, maică-mea în comă " "Mamă, aşa ai văzut tu acasă?! Eşti femeie de stradă, să divorţezi??!!", maică-sa cu mîna la inimă pe muchia blocului " "Dane, mă arunc, Dane, mi-aţi nenorocit viaţa!"… Pentru o secundă, ar putea fi chiar amuzant. Ar bate clar fazele cu Mr. Bean, englezul ăla dubios, date duminica la televizor. Cînd eram mică, în loc de Mr. Bean erau Stan şi Bran. Cascadorii Rîsului, de fapt. M-am bucurat cînd i-au înlocuit, dar parcă acum îmi lipsesc. Mi-era mult mai uşor să rîd la glume din altă epocă decît să încerc să le înţeleg pe cele dintr-o lume contemporană complet străină.
Dau peste cap o zeamă de ness unguresc primit cadou de la un elev şi ies pe uşă val-vîrtej. La 8 am prima lecţie. Copilul stă probabil deja aşezat cuminţel în faţa pianului, repetînd mîna dreaptă din Fuga de Bach obligatorie pe anul ăsta. Cînd am dat la Liceul de Arte din Piteşti, proaspăt reînfiinţat în 2006, am avut impresia că fac cine ştie ce manevră, că scap de şantier. Cîn’colo " tot un fel de şantier. Suport toanele tuturor copiilor de securişti cu pretenţii. Foşti securişti, mă rog, cică acum le zice altfel. Tot un drac. Sper că nu gîndesc cu voce tare; cucoana care stă lîn
