Am crescut cu ideea că trăim în ţara vinurilor. Din imaginarul istoric al patriei fac parte voievozi deşertând stacană după stacană de vin, vii nesfârşite, călători străini extaziaţi de licorile locului. Evident, mituri. Ieri .Chiar dacă fără legătură cu România recentă, e adevărat că pe teritoriul de astăzi al României s-a cultivat, de mii de ani, vie.
Azi. Debandada locală de după 1948, reorientarea producţiei de vinuri spre cantitate şi exportul masiv de vin către Uniunea Sovietică – tradiţional, nebăutoare de vin, dar mare amatoare de licori dulci şi alcoolizate, pe scurt, de vinuri proaste – au modificat, treptat, piaţa şi gusturile locale.
Există şi în ziua de astăzi români convinşi că Pinoturile gris sau noir, Sauvignon blanc, Chardonnay ori Muscatul Ottonel sunt vinuri, prin definiţie, dulci.
Şi, la douăzeci de ani după ’89, mulţi producători încă îşi mai permit să lipească etichete care afişează, cu grandilocvenţă de tristă amintire, bazându-se, cu cinism, pe un consumator profund needucat, grade de calitate de o sofisticare delirantă, fără legătură cu poşirca din sticlă, cum ar fi „vin cu denumire de origine controlată şi trepte de calitate“ (DOCC), „cules la maturitate deplină“ (CMD), „târziu“ sau „selecţionat“ (CT sau CS), „la înnobilarea“ sau „stafidirea boabelor“ (CÎB sau CSB), în sfârşit, „cules la maturitate de înnobilare“ (CMÎ). Şi, tot după năravul vechi, puţine dintre vinurile bune româneşti ajung să vadă raftul magazinelor obişnuite. Ce-i bun merge la export.
Vinurile buvabile din momentul de faţă sunt, practic, vinurile produse cu know-how şi management franco-italian (Vinarte), german (Carl Reh), austriac (Ştirbey), britanic (Halewood, Recaş), francez (SERVE) etc. Huşi, Vrancea, Târnave, Cotnari (fratele mai mic al Tokaj-ului maghiar) şi multe alte apelaţiuni cu potenţial au fost prelu
