Se înşală cine crede că locul al treilea în Tour de France obţinut de Lance Armstrong acum câteva minute, după etapa încheiată pe Champs Elysées, reprezintă o nereuşită.
La 37 de ani, după trei ani de întrerupere completă a ciclismului, după fractura de claviculă din martie, septuplul câştigător al celei mai dificile probe cicliste de fond din lume face faţă noului val şi urcă pe podium. (În paranteză fie zis, un comentator atrăgea atenţia că podiumul 2009 aparţine unor ciclişti din generaţii diferite care au câştigat împreună nouă titluri în Tour de France.)
La al şaptelea titlu al lui Armstrong, mă aflam în studioul Eurosport de la Bucureşti şi mă întrebam, împreună cu gazdele mele, ce haz va mai avea Turul după anunţata retragere a americanului. La revenirea lui, mă aflu pe Champs Elysées şi asist la triumful marelui sportiv. Tot astăzi s-a „întors” Hamilton în Formula 1, pe circuitul de la Budapesta. Nu de mult, am trăit bucuria come-back-ului lui Federer. Ronnie O’Sullivan e din nou pe primul loc în lume la snooker.
Toţi, mari campioni. Dar locul trei al lui Armstrong valorează parcă mai mult decât locurile unu ale celorlalţi. Nu e numai rezultatul geniului, e şi al unei excepţionale voinţe de a-şi depăşi condiţia umană. Să nu uităm că Armstrong a avut la douăzeci de ani un cancer la testicule, de obicei fatal la vârsta aceea, urmat de o congestie cerebrală. Văzându-l ieri pe Mont Ventoux, lăsânduşi tinereşte în urmă rivalii la podium, oameni care aveau cu zececincisprezece ani mai puţin decât el, mă miram şi mă temeam pentru el.
Ce exemplu de forţă fizică şi sufletească! Şi ce de contestări, când şia anunţat intenţia de a reconcura! De altfel, îndoielile şi maliţiile la adresa unui bătrân expirat n-au contenit decât după etapa de pe Mont Ventoux. Brusc, presa franceză a transformat ironiile în elogii. Armstrong
