În „Necuvintele” lui Nichita Stănescu (antologia din BPT preluând cunoscutul titlu al poetului), elementele concrete de real îşi pierd consistenţa.

În acelaşi timp, cuvintele folosite şi imaginile construite se corporalizează, devenind tridimensionale. Universul poeziei se deschide fascinator, cuprinzând realitatea şi irealitatea, natura şi umanitatea, traversate de o imaginaţie ce (con)topeşte. La celălalt capăt, cuvântul densificat devine, din simplu suport al unui referent şi vehicul al unei informaţii, un operator de limbaj. Trecerea de la nivelul prim la cel al sondării propriilor posibilităţi generative se vede, mai limpede, dinspre „Necuvintele” înspre „În dulcele stil clasic”. Dar încă în „Dreptul la timp”, o „Ars poetica” bine adusă din condei arăta presiunea exercitată conştient asupra cuvintelor, pentru a le scoate din uzul social şi a le ridica la puterea pe care de fapt o au: „Îmi învăţam cuvintele să iubească,/ le arătam inima/ şi nu mă lăsam până când silabele lor/ nu începeau să bată.// Le arătam arborii/ şi pe cele care nu voiau să foşnească/ le spânzuram fără milă, de ramuri.// Până la urmă, cuvintele/ au trebuit să semene cu mine/ şi cu lumea”…

Lumea poetului nu mai este aşadar cea pe care el o „vede”, o imaginează extatic şi o figurează plastic. Iluzionismul, magia veritabilă a lui Nichita Stănescu, e să se sustragă din condiţia de autor, să dispară pur şi simplu din ecuaţia enunţiativă. Obiectivat până la confundarea cu peisajul şi subiectivat până la încorporarea acestuia într-un profil uman fantasmatic, sideral, eul poetic se va lăsa, tot mai frecvent, preluat şi asumat de către o poezie care gândeşte şi se proiectează singură.

După cum Nichita Stănescu, cel din ultimul deceniu editorial, se confundă practic cu imaginea lui încetăţenită, larg răspândită, Nichita Stănescu ca autor al unor poezii cu titluri d