Cînd mă despart vara de Bucureşti, iau totdeauna cu mine cărţi care să mi-l amintească. De data asta, am cules din bibliotecă un vechi număr din Secolul 20 (nu mai era "secolul icsics" de altădată) în care tema era Bucureştiul şi volumul a fost realizat de Alex. Leo Şerban. Era acum doisprezece ani (nr. 4-6/1997). A fost suficientă această distanţă în timp ca să-mi şteargă impresiile primei lecturi. Sau, poate, nici n-am avut atunci răgazul să parcurg cele 300 de pagini, am răsfoit " atîta ţin minte " textul Marthei Bibescu, apoi am pus cartea pe raft, deasupra rîndului în care nu mai încăpea, pentru un viitor care a întîrziat pînă acum. O regăsesc cu satisfacţia cu care aş sorbi vinul învechit, dar şi cu melancolia de a medita la cîte s-au schimbat şi cîte au rămas aşa cum erau, invers decît aş fi dorit-o. De aceea, mi se pare că nu e de prisos să informez publicul Dilemei vechi despre un mănunchi de texte care ar merita retipărite.

Volumul se deschide cu cîteva cuvinte de Ştefan Aug. Doinaş, care era atunci redactorul-şef al revistei şi care, venind din Banat şi Ardeal, descoperise Capitala în 1955. Amintirile sale erau însă ale cuiva care, captivat de atmosfera redacţiilor sau pironit la masa de lucru, nu dădea atenţie peisajului înconjurător. Urmează un excelent studiu al dlui Şerban Cantacuzino, de fapt o încadrare a celor "două oraşe distincte" în istoria urbană a Europei şi o selecţie a celor mai importante repere din trecutul bucureştean: trebuie socotit un clasic, de neuitat. Pentru anii interbelici, vin să-l confirme mărturiile fotografului american, de baştină de aici, Alfred Kaufmann şi ale dlui Neagu Djuvara, acesta din urmă adăugînd reacţia la regăsirea oraşului natal după aproape o jumătate de veac. Reflectarea Bucureştiului în literatura naţională este cu fineţe analizată de dl Mihai Zamfir, începînd dinainte de 1848 şi culminînd cu Craii