Expoziţia pe care o putem vedea în aceste zile de vacanţă la Sala Dalles este o surpriză pentru toţi cei care vor trece pragul acestui loc, a cărui intrare, exagerat de discret amplasată, a devenit un apendice al Librăriei Noi. Lucrările Emiliei Niculescu au rămas pînă acum, chiar şi pentru cei interesaţi, puţin ştiute. Deşi pictoriţa are o vîrstă venerabilă, prezenţa ei pe simezele sălilor de expoziţii a fost sporadică şi cu greu îşi poate imagina cineva anvergura unei opere făcute în discreţia atelierului, dar cu conştiinţa propriilor valori, respectînd cu consecvenţă un standard ridicat.

Acesta ar fi sentimentul pe care ni-l lasă pictura Emiliei Niculescu. Echilibrul cu care ea a parcurs jumătate de secol plin de frămîntări în domeniul limbajului plastic, incitant în ceea ce priveşte inovaţia, provocator în a respinge o tradiţie cu care şcoala a pus-o în contact. Emila Niculescu urmează Academia de Arte din Bucureşti la începutul anilor ’50. O perioadă critică pentru învăţămîntul artistic de la noi, dar în care a mai beneficiat încă de prezenţa unor artişti notabili, în calitate de profesori: Camil Ressu, Catul Bogdan, Nicolae Dărăscu. De la toţi aceştia ea a învăţat cu siguranţă foarte mult, a înţeles gramatica limbajului plastic, iar pe parcursul anilor a realizat libertatea pe care cunoaşterea, stăpînirea acestui complex arsenal de mijloace o conferă celui care are puterea de a-l stăpîni. Aceasta este marea performanţă pe care Emilia Niculescu o realizează în toţi aceşti ani. Lucrările ei se înscriu pe drumul firesc urmat de pictura noastră, în care natura rămîne reperul central, punctul de interes ce concentrează întreaga sensibilitate. Un drum mult bătătorit, exploatat în felurite chipuri, de foarte multe ori devalorizat prin mediocritatea realizărilor. Un parcurs în care cu greu poţi să mai surprinzi, să-ţi construieşti propria viziune. Dar Emil