Îi ştiţi pe-ăia îndatoritori care stau prin parcări şi îţi fac semn să vii, îţi arată cât să te apropii, când să te opreşti, chiar dacă e cea mai simplă manevră prin care te apropii de trotuar.
Pare că ţi-au dat din knowhow- ul lor şi pe chestia asta tu trebuie să-i recompensezi. Mai toţi au feţe dubioase, încruntate, negricioase, iar când cobori te aşteaptă să „marci banu’”. Sunt enervanţi rău cu felul lor de a se milogi. La drept vorbind, simplul fapt de a cerşi poate fi perfect onorabil atunci când e vorba de o situaţie nefastă ivită din jocul vieţii. Dar când vezi oameni în putere ţintuiţi într-un loc al tuturor pe care şi-au luat „exclusivitate” doar aşa, ca să nu fie în altul, unde ar putea deveni mai folositori, când îi simţi bătându-şi joc de tine, când îi auzi scuipând o înjurătură că nu le-ai dat cât şi-au imaginat, când ştii precis că asta e afacerea lor destul de prosperă, te apucă lehamitea.
Zilele trecute am dat să parchez aproape de Unirii. Am ochit un loc la umbră şi, când am rotit de volan şi am pus semnalul dreapta, trei inşi, doi tipi şi-o tipă, tuciurii toţi, au năvălit spre mine, cu semne, cu mişcări din baletul „Lord of the Parking”.
Ca de obicei în astfel de situaţii, parchez ignorând reglementările lor, ţinând cont doar de învăţătura mea, ies închizând uşile şi urechile la stăruinţele lor – „dă să iau o pâine la copilaşi”, „te ştiu, eşti aia din ziare, Gialina”. Numai că, de această dată, o frază a pătruns totuşi prin jaluzelele închise ale atenţiei mele: „O păzeam, fă, să nu te miri dacă o gaseşti zgâriată, da?”.
Ameninţare. Chestia m-a pus pe gânduri şi mi-a domolit paşii, rărindu-i. Şi dacă o las? Să o zgârie, na, e doar o tablă. Dacă nu o las, trebuie să mai umblu iar, timp, sudoare, nervi, până găseşti alt loc. Dar merită, măcar nu mai văd feţele hidoase rânjind la mine. M-am întors şi a
