Există, între muzeele de artă medievală, o instituţie întru totul aparte: The Cloisters. Ea se află la New York, pe o colină dominînd rîul Hudson, instalată într-o clădire ce reprezintă, în raport cu Evul Mediu (european), cea mai bună aproximare posibilă într-un loc atît de straniu precum Statele Unite ale Americii. Proiectul alcătuirii unui asemenea muzeu aparţine sculptorului american George Grey Barnard, ca şi cea mai mare parte din colecţia actuală – obiecte pe care a avut inspiraţia şi pasiunea de a le aduna, înainte de Primul Război Mondial, din repetatele călătorii prin Franţa. Iniţial, muzeul era aşezat într-o clădire pe Fort Washington Avenue, nu departe de cea actuală. Aceasta din urmă a fost ridicată în intervalul 1934-1938, cu sprijinul financiar al lui John Rockefeller Jr., un afacerist-colecţionar, care, de altfel, a şi donat patruzeci de piese din colecţia proprie. Interesantă, în cazul acestui muzeu, este opţiunea de a reda complexitatea goticului apelînd nu la catedrală – primul popas mental atunci cînd evocăm secolele XII-XV –, ci la universul monastic. Mănăstirea este „înscenată“ aici în ipostaza de păstrător al culturii, iar claustrul – de unde şi identitatea locului – este valorificat ca loc centralizator, atît în viaţa comunităţii cenobitice de odinioară, cît şi în logica discursului expoziţional. Curios, apoi, este faptul că imobilul nu copiază un model medieval anume, ci se coagulează într-o procesiune aproape abstractă, ideală de încăperi şi grădini: un spaţiu hibrid, ezitînd între pacea unui hortus conclusus şi simfonia mută a navei de biserică gotică. Parcursul începe la parter, coboară şi revine în final – o descindere simbolică, în timpul istoriei. Nivelul principal este organizat în jurul claustrului din Saint-Michel de Cuxa (cel mai mare dintre cele patru); dedesubt se află galeria de sticlă, tezaurul, alte două claustruri şi