Cine susţine că numai în România ridicolul se desfăşoară la cote maxime greşeşte şi, la fel, cine susţine că între „popor“ şi clasa politică nu există – prin exerciţiul votului şi nu numai – o relaţie de complicitate greşeşte şi mai tare. Aşadar, lamentările sînt nu numai zadarnice, ci şi penibile, denotînd nu doar laşitate vizavi de recunoaşterea propriilor alegeri, ci şi lipsă de responsabilitate faţă de viitor. În această perspectivă, ceea ce şochează atunci cînd ajungi în Italia, pentru prima dată, este faptul ca nimeni nu a votat vreodată cu Berlusconi. Iar ceea ce şochează şi mai tare este că pînă şi italienii înşişi sînt cel puţin miraţi de aceeaşi chestiune: nici unul dintre membrii familiei, cunoştinţe apropiate sau îndepărtate, prieteni apropiaţi sau amici ocazionali, prietenii prietenilor sau individul care îţi ţine de urît la coadă, la supermarket, nu a votat vreodată, în viaţa lui, cu PDL (Il Popolo della Libertà); şi, desigur, nimeni nu are de-a face, veşnic antipatizînd profund, cu oricare dintre firmele controlate de Fininvest, fie că este vorba despre Mediaset, Mondadori, Milan, Mediolanum sau Teatro Manzoni. Şi, cu toate acestea, Il Cavaliere continuă să fie nu numai unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, ci şi ales în continuare în Italia, ca fruntaş pe listele partidului său. În ciuda acestui aparent paradox, sfidător la adresa bunului-simţ, situaţia continuă să fie răbdată cu dinţii încleştaţi de către cei mai mulţi dintre italieni, atingîndu-şi cotele maxime de glorie – şi continuă, de altfel, să le atingă – începînd cu luna mai a acestui an, atunci cînd Miriam Bartolini (Veronica Lario pe numele său de scenă), cea de-a doua soţie a lui Silvio Berlusconi, a intentat divorţ, sub pretextul că s-a săturat să fie soţia unui om care îşi petrece cea mai mare parte a timpului cu minore, numindu-şi public fostul soţ „gunoi nesimţit“. Pentru