Poemele lui Răzvan Ţupa, incluse în două volume flexibile (reluate şi completate) plus două plachete neoficiale (fetiş – Editura Semne, 2001; Toate obiectele în care înghesuim intenţia noastră de apropiere – colecţia „carmen“, 2002; fetiş – o carte românească a plăcerii – revăzută şi adăugită, Editura Vinea, 2003; corpuri româneşti – Editura Cartea Românească, 2005, corpuri româneşti – o respiraţie completă – manele pentru mai tîrziu – colecţia „no name“, 2006) sînt ca un fel de tentative neobosite de a explica gestul prin cuvînt, de a înlocui cuvintele care nu se lasă rostite prin gesturi, de a continua şi lipi: „adevărata povestire ţine de respiraţia crudă a umerilor/ de haine cu coatele sprijinite de masă într-un dialog/ cu/ de exemplu un băţ de chibrit pe care-l aprind (şi-l aprinde) cu tot corpul“. Este imposibil să nu devii imediat familiar cu o astfel de poezie, de o infinită, exasperantă discreţie, în acelaşi timp de o senzitivitate delirantă, dar şi de o mobilitate (perversitate) mediatică. Chiar dacă teoria pe care Răzvan Ţupa o inserează uneori în, alteori printre texte, ale cărei deziderate ar fi transgresarea graniţelor dintre literatura cultă şi cea de consum, folosirea canalelor de difuzare a mesajului publicitar pentru poezie, o mereu reluată punere în scenă, o exploatare a puterii mnemotehnice a textului de advertising, a valenţelor lui incantatorii etc., nu te convinge neapărat. Încă din 1919, Aragon scria că poezia şi arta nu fac decît să laude, asemenea reclamei, şi că lumea nu va sfîrşi printr-o carte frumoasă, ci printr-o reclamă frumoasă. Şi nu de puţine ori, de la începutul secolului trecut şi pînă la sfîrşitul lui (pînă la Răzvan Ţupa şi congenerii lui utilitarişti, Adrian Urmanov şi Andrei Peniuc), „ameninţarea“ lansată de Aragon a fost exploatată, implicit ori explicit, în poezie şi nu numai. Nimic nou prin urmare. Nu lipsa de nouta