Sistemul medical britanic, cu taxă unică, socialist, condus de guvern, birocratizat, ultrasolicitat, naţionalizat, a răspuns foarte bine necesităţilor mele şi ale altor 50 de milioane de persoane. În primii doi ani petrecuţi în Marea Britanie am fost imigrant ilegal din SUA, fără viză şi cu paşaportul expirat. Chiar şi aşa, încă din prima zi când am sosit la Londra, suferind de bronşită, am fost acceptat în NHS (programul naţional britanic de sănătate), fără niciun fel de întrebări, fără a mi se cere niciun act de identitate.

După ce am devenit rezident legal, mi-am întrebat doctorul de ce mă acceptase atât de uşor, fără a pune prea multe întrebări sau condiţii. Nu erau străinii consumatori de timp şi de resurse ale NHS? A dat din umeri: „Dacă vii aici cu o boală contagioasă, nu vrem să ne infectezi pe toţi. Aşa că îţi acordăm asistenţă. Facem acest lucru pur şi simplu din egoism“.

Timp de trei decenii am folosit sistemul medical britanic fără a plăti nimic, cu excepţia taxelor care mi se opreau din salariu. Şi acel sistem medical, cu taxă unică, socialist, condus de guvern, birocratizat, ultrasolicitat, naţionalizat, a răspuns foarte bine necesităţilor mele şi ale altor 50 de milioane de persoane. Am văzut mulţi doctori fără a plăti nimic. Nu era nimic de semnat, foarte puţine documente erau necesare.

Totul era gratuit şi am ajuns să cred că asistenţa medicală este un drept, nu o favoare pentru care trebuie să plătesc. Această „gratuitate“ era uneori de neînţeles pentru prietenii mei americani care mă vizitau. Dacă se îmbolnăveau la Londra, îi trimiteam la doctorul meu, care zâmbea amuzat când ei îi ofereau bani. Ei nu prea apreciau lucrul acesta. „Doctorii voştri nu sunt prea buni, nu?“, spuneau ei.

Este un tablou în culori prea pastelate al unui sistem de sănătate de stat, cu taxă unică? Poate. În timp, NHS,