Eram la un spectacol al unor studenţi de la Actorie cînd cineva, în spatele meu, comentînd jocul unei tinere interprete, făcu o remarcă interesantă despre faptul că stilul care a impus cele mai multe vedete de gen feminin de-a lungul vremii pe scenele noastre pare să fie cel „în forţă“, autoritar (aproape... masculin?!). La această linie a durităţii, dar şi a flexibilităţii de oţel incandescent, pe care o vedeam ilustrată prin nume ca Lucia Sturdza Bulandra, Silvia Timică, Olga Tudorache, Mariana Mihuţ, i-am opus imediat în minte imaginea tulbure, evanescentă, fragilă, a Valeriei Seciu. Pe „această stranie actriţă“, cum o numeşte Cătălina Buzoianu, o asociez în gînd cu Gina Patrichi, cealaltă obsesie din copilărie: talente complementare, una venind parcă dintr-o zonă de sensibilitate expresionistă (Gina), cealaltă dintr-o zonă impresionistă („Vali“). „Aproape toate cuvintele se învîrt, inconştient, într-o zonă impresionistă, zbătîndu-se, ca fluturii cu aripile arse – în luminile înşelătoare, devoratoare, ale personalităţii ei“, scria în 1985 despre Valeria Seciu regizoarea care a reuşit, poate, de-a lungul timpului, să îi pătrundă cel mai adînc misterul, cu lecţia blagiană a mînuirii „corolei de minuni“ perfect însuşită. De altfel, nimic nu e întîmplător: recentul său spectacol după Furtuna de Shakespeare, montat la Teatrul Mic, este un omagiu implicit adus celor două mari actriţe, ca încarnări ale Spiritului teatrului: „I-am dat rolului lui Prospero şi o dimensiune feminină, pe care o ilustrează actriţa-emblemă a trecerii mele prin teatru, Valeria Seciu, care este chiar cea care spune la final «sîntem făcuţi din substanţa viselor, iar mărunta noastră viaţă e înconjurată de somn». Eu mă mai gîndisem la Furtuna atunci cînd Gina Patrichi a spus exact aceste versuri cînd a primit Premiul pentru întreaga carieră. Şi, într-un fel, spectacolul îi este dedicat ei“, m