Nu înţeleg de ce unii jurnalişti şi analişti politici aruncă priviri pline de speranţă şi interes spre Sorin Oprescu, ca spre o „soluţie“ sau o alternativă valabilă în cadrul alegerilor prezidenţiale din toamnă. Ce o fi atît de special la Sorin Oprescu? Ce surplus de calităţi îl pun deasupra lui Băsescu, Geoană ori Antonescu? După părerea mea, nici una. Oprescu este populist, ca Băsescu, fals responsabil, ca Geoană şi vag intelectual, ca Antonescu. Şi, uneori, poate fi un pic bădăran ca Becali. Mai multe n-ar fi de spus despre actualul primar de Bucureşti. Probabil că meseria de doctor îi conferă o aură de „vindecător“ al naţiei, însă, dacă ne uităm la acţiunile lui concrete, pare mai degrabă un vraci escroc. Singurul atu adevărat pe care îl deţine în faţa celorlalţi candidaţi este că n-a făcut avere din politică. Sau, dacă a făcut, şi-a ascuns-o extrem de bine. Şi nici pe la DNA n-a făcut vreo vizită. De fapt, prin exemplul lui Sorin Oprescu, voiam să ajung la calitatea principală pe care românii par s-o aprecieze la un politician: datul din gură. A fi concis, în politica românească, înseamnă să eşuezi din start. Eşti privit cu suspiciune, că faci pe deşteptul, că nu explici; iar dacă mai eşti şi calm, rezultă, în mod clar, că nu-ţi pasă. Şi ferească Dumnezeu să nu faci vreo glumă, un banc prost, o ironie, ceva – dacă n-ai amuzat poporul, poţi să-ţi pui candidatura în cui! Aşa că politicienii români vorbesc mult, despre orice, cu orice prilej. Dacă există un oponent pe lîngă, e şi mai bine: îl atacă frontal. Îl fac cu ou şi cu oţet. Îi pun în cîrcă toate relele societăţii româneşti din ultimii 20 de ani. Dacă e singur în emisiune, îi trebuie un dram de „şmechereală“ în plus, aşa, ca lui Oprescu. Trebuie să ştie să bată cîmpii cu graţie, să se prefacă îngrijorat, să propună proiecte imposibile, practic, dar foarte posibile în discursul său, să ia peste picior