Cu-atît căderea e mai scurtă cu cît e blocul mai înalt. În iunie 1848, întorcîndu-se spre Bucureşti de la Izlaz – unde Proclamaţie, modernizare şi chiolhan mai hacana de ochiul ager al turcului – unui grup de bonjurişti i s-a rupt căruţa în moalele oraşului Caracal. Paşopt na turbincă! –, oltenilor de prin împrejurimi, oameni iuţi şi-n cele bune, nu le-a trebuit mult ca să poreclească urbea „locul unde s-a rupt căruţa cu proşti“. Şi istoria s-a pus să-i facă şotii Caracalului şi prin locuitorii săi şi printr-o mişcare misterioasă, că parcă i-a luat soarta pe dinainte. Caracalul se înscrie repetat şi temeinic într-o tradiţie din care fac parte Cănuţă cel sucit al lui Caragiale, Ivan Turbincă al lui Creangă, Miron Cozma al adîncurilor şi Urmuz al nostru. Cimitirul din Caracal se află pe strada Învierii, închisoarea – pe strada Libertăţii, iar prima clădire de vază înghiţită de foc a fost sediul pompierilor. Sub ceauşism, în regim de economii drastice de materiale, arhitectura a fost aceea care şi-a asumat imortalizarea întorsăturilor caracalene. Astfel au fost construite: (1) un bloc fără balcoane, dar prevăzut cu uşi care dădeau către balcoane; (2) un bloc cu balcoane, dar fără uşi care să se deschidă înspre ele; (3) un alt bloc în care, pentru a se economisi preţiosul metal, conductele treceau, la o jumătate de metru înălţime, prin mijlocul sufrageriilor; (4) în fine, blocul în careu închis, în curtea interioară a căruia a fost uitată macaraua. Polemicii ani postdecembrişti au trecut arhitectura pe un plan secund; dar au readus în atenţie statuia din parcul central al oraşului. Parcul se numeşte Cadrilater, nu prin omonimie cu acea regiune pierdută de români şi găsită de bulgari, ci datorită formei sale (după cum numele oraşului vine de la (mieii din) Karakül, şi nu de la numele gloriosului împărat roman Antonius Caracalla, care, to-tuşi, dă, tîrziu şi cu ifo