Amîndouă, la fel de inconsistente, menind a pustiu. Dincolo de orice statornicie a trupului. În sine, sau în spaţiu, în nesfîrşite, cronice deambulări.

Despre mişcările dezordonate, fîşii-fîşii, închise părelnic într-o ladă de zestre, scrie Bonciu cel încă tînăr, de dinainte de scandalurile romanelor, volumul lui de debut. Lada cu năluci, apărut în 1932 la Vremea, în 1000 de exemplare (cel peste care m-aplec e, trecut puţin de jumătate, numărul 506), semnate de autor, lîngă un portret al lui făcut de Alfons Walde (pictor, cu osebire, al munţilor din Tirol). Ca simplă, nevinovată - oare? - ironie, o Wikipedie nemţească, în limba în care Bonciu ar trebui să fie, cît de cît, cunoscut, transcrie titlul sus-pomenit ca Lada cu nuci (!). Practic, gospodăreşte. Bine i-ar fi prins, poate, lui Bonciu, în singurătăţile nebătute de pas omenesc, o pillatiană ladă de vie...

Închinarea de pe pagina de titlu e-o confesiune de copil al nimănui: "Nu am cui să'nchin această carte./ Tata-i mort la dreapta lui Adam,/ Mama mi-e aproape şi departe,/ Neamuri şi prieteni n'am.// Lada cu năluci a ta-i străine,/ Deci ridică-i tu capacul greu,/ Şi de voi putea renaşte'n tine/ Noaptea vei simţi sărutul meu." Speranţa, firavă, din fundul lăzii, veche de cînd lumea noastră cu pierzătoare curiozităţi şi păcate. Aceeaşi de care se leagă modernismul întreg, de la încrederea disperată şi dispreţuitoare în mon semblable, mon frčre, la viziunea lui Sebastian, bunăoară, a unui om tînăr cu povestea adevărată în mîini. Ce adevăr este acesta al lui Bonciu, nu ştim. Dăm, însă, la o parte calcul acoperind, elegant - sîntem în anii opacităţii cochete... -, uleiul lui Walde şi, ucenici la Sais, vedem, pasămite, strînsura, lăcătuită, a fiecăruia.

În opt părţi, din care una de tălmăciri, din afínii poeţi ai lumii. Un soi de introducere în metoda acestui expresionist car