Nu e foarte uşor să scrii despre poezia lui Nicolae Ţone: fragilul dig de cuvinte ale întâmpinării ştie deja că are în spate imense valuri verbale, mereu dezlănţuite, necontenit alimentate de curenţi subterani şi spărgându-se la suprafaţa retorică în ample jerbe de spume şi stropi recuperaţi în vâltoare, ca să izbucnească iarăşi. O stare de spirit fericită, necenzurată de rezerva conştiinţei (auto)ironice îngăduie în discursul pletoric vecinătăţi ale trăirilor fruste şi aluviuni livreşti transportate de avîntul notaţiei confesive şi al imaginaţiei.

Încă din dedicaţia primei sale masive cărţi, intitulată hiperbolic Nicolae Magnificul (Ed. Vinea, 2001), autorul nu se sfieşte să-l numească pe Ion Vinea "prietenul (său) fără seamăn pe lume": însemnat e pentru el gestul ofertei şi al ofrandei, acolada ce întreţine iluzia unei geometrii generos cuprinzătoare, care se deschide până departe, spre strămoşi, ţărani ori "suprarealişti de ieri şi de azi", dar şi spre confraţi de ultimă generaţie. Iar dacă se autocalifică drept "Magnificul", nu o face decât cu o jumătate de zâmbet care ar indica o anume conştiinţă a bravadei, pozei ori măştii. Aşa încât, în poemul inaugural, de sub titlul nicolae magnificul apollinaire bocancii lui eminescu, îl vom vedea convocând deja în discurs mari metafore solemne, de ecou epopeic, altele preţios decorative, în consonanţă cu ipostaza de "prinţ cu duminica-n stern" şi de "rege care domneşte doar peste vieţile şi morţile sale", sau de dandy care declară că îi e "bine în faţa oglinzii". Autoportretizarea hiperbolică îi pare firească, ipostazei regale asociindu-se şi cea de "general şi soldat totodată în războiul intergalactic / dintre mine şi mine dintre carnea mea şi lumina ochilor mei", precum şi metafora sonoră "sunt ţintă vie centrul a o mie de galaxii concentrice".

Familiaritatea cu monştrii sacri ai modernită