Un dosar consistent consacrat generaţiei 2000 şi apărut recent in revista „Vatra" dovedeşte că, in ce priveşte producţia epică şi receptarea critică, jocurile sunt făcute. Imaginea mizerabilismului neputincios artistic şi a autoficţiunii inţeleasă ca insăilare de experienţe personale şi colecţie de scene scabroase pare să se fi impus asupra unei intregi generaţii de prozatori.
Definitorii pentru aceasta ar fi romanele semnate de Ioana Baetica şi Claudia Golea, Dragoş Bucurenci, Adrian Schiop şi Ionuţ Chiva, in nici un caz cele ale unor Bogdan Popescu şi Sorin Stoica, Florina Ilis şi Doina Ruşti, Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici, Marin Mălaicu-Hondrari ori Adrian Chivu, autorul unui Caiet de desen care i-a lăsat pe cronicarii noştri bouche bee.
Cine scrie bine, cu vână realistă sau influxuri onirice, cu fineţe psihologică şi subtilitate prozastică, cine e tentat de o construcţie romanescă mai amplă ori, dimpotrivă, de complexitatea unei existenţe prinsă in infinitezimalul unei pagini, cine ştie să construiască un personaj şi să-l conducă prin mai multe scene pregnante, acest Cine generic nu poate fi un prozator din ultima generaţie. E ca o predestinare reiterată de un oracol critic. Căci, dacă Dragoş Bucurenci şi Claudia Golea sunt insăşi proza noastră tânără, esenţa ei, autorii remarcabili (şi remarcaţi) trebuie să-şi găsească altă afiliere. Sunt, automat, mai „bătrâni" (Bogdan Popescu, Filip Florian), mai „ieşeni" (Dan Lungu, L.D. Teodorovici), dispăruţi fără ghilimele (Sorin Stoica), poetizanţi (M. Mălaicu-Hondrari) sau prea productivi (Florina Ilis, Doina Ruşti)...
Citit la primul nivel, romanul lui Adrian Chivu se inscrie in trend-ul 2000, aşa cum acesta e reproiectat de comentatori care nu vor să renunţe la propriile etichetări. Un adolescent retardat, iubindu-şi mama şi urât fiind de o bunică ingreţoşată, care l-ar vrea internat,
