În anii '80, abia aşteptam să apară o carte de Mircea Cărtărescu pentru a-mi face dubla datorie de cronicar literar şi admirator înfocat. Cărtărescu mi-a plăcut de la primul vers citit şi-mi place şi azi, când îi parcurg săptămânal articolele de ziar. Cu un astfel de scriitor e uşor să te declari adept al "criticii de identificare"! Am scris despre tot ce-a publicat până în 1990. În ultimii nouăsprezece ani n-am recenzat decât jucăria plină de farmec numită De ce iubim femeile. E oarecum ironic, pentru că autori precum Cărtărescu trebuie încurajaţi mai ales acum, când au pornit-o pe drumul gloriei. Adică pe drumul singurătăţii. Simt această absenţă de la datorie ca pe un abandon vinovat. E o eroare să-l lăsăm pe cel mai important scriitor român în viaţă pradă sictirului superior al condeierilor care se extaziază la cel mai plicticos făcător de fraze ce-şi expune furunculii, dar se prefac a nu vedea proiectul copleşitor al operei lui Mircea Cărtărescu.

Îmi place Cărtărescu pentru că e strălucitor în absolut fiecare din segmentele creaţiei. Nicolae Manolescu, primul critic care a avut intuiţia valorii sale, ar fi fost fericit să-şi rescrie cronica din 1981, la debutul în volum ca poet, extinzând-o şi la proză, şi la critică literară, şi la jurnal, şi la jurnalism. A făcut-o, de altfel, în capitolul pe care i-l dedică în Istoria critică a literaturii române. Când, în 1996, am alcătuit antologia Totul despre Manolescu, una din cele trei cronici literare care ilustrau cariera marelui critic a fost cea dedicată lui Mircea Cărtărescu. Fiecare cuvânt al ei mi se pare şi acum valabil, de la expresivul portret din deschidere, până la verdictul ce anunţă o fulminantă carieră:

"Acum trei ani, şi-a făcut apariţia la Cenaclul de Luni un student din anul al doilea de la ŤRomânăť (cum e numită în limbaj studenţesc facultatea respectivă), uscăţiv, negri