Producţia la hectar s-a realizat şi în 1989 cu forţă de muncă din licee, facultăţi sau din clasele primare. Indiferent dacă erau de la sat sau de la oraş, de la câmpie, deal, munte sau mare, indiferent de categoriile sociale din care proveneau, toţi elevii şi studenţii îşi aduceau obşteasca lor contribuţie la realizarea planurilor anuale, pentru ca republica socialistă să înainteze pe noi culmi de civilizaţie şi progres.
Aşa că toţi care aveau două mâini şi două picioare mergeau vara pe câmp, la cules. "Cea mai haioasă amintire o am de la prima deplasare la cules de roşii la o fermă de lângă Bucureşti. Pe noi ne duceau în comunele de pe lângă Sectorul 1, fiind la Liceul Economic nr. 1 de lângă ASE. Eram în clasa a noua, iar eu nu fusesem niciodată la ţară şi nici la piaţă, pentru că eram o răsfăţată. Am ajuns pe tarla şi după vreo 10 minute întrebam unde-s roşiile. Atunci mi-am dat seama că eu de fapt călcam pe ele. Nu mă aşteptam să fie atât de jos. N-aveau araci. Simţeam eu sub picioare că făcea ceva fleoşc-fleoşc, dar nu mi-am imaginat că alea erau roşiile pe care trebuia să le culegem", îşi aminteşte Elisabeta Mayer.
Cariera ei în contabilitate putea evolua foarte bine şi fără experienţa culesului la câmp, dar a fost musai să participe, sancţiunile fiind foarte serioase în acele vremuri pentru cei care se sustrăgeau mişeleşte de la munca în folosul comunităţii. Dar sancţiuni existau şi pentru cei care participau la cules, din diverse motive invocate de supraveghetori. "Într-o zi ne-am trezit la sfârşitul programului obligatoriu de cules de roşii că trebuie să aducem bani de-acasă. În urma unor calcule foarte sofisticate ale domnilor de la fermă a rezultat că nu reuşiserăm să ne achităm datoriile prin munca depusă, nici măcar pentru transportul cu autobuzul la locul faptei. N-a fost mare nenorocire, pentru că «furam» cu voie de la CAP. Dup