Mai poate fi viata ta la fel dupa ce ai luat act de lucruri, fapte, emotii si palpitatii necunoscute pana atunci? Poate fi, ca sa zicem asa, fundul unei muieri - fie el chiar si al Marfei Stanilova, un fund nu ca oricare altul, ci unul care s-a zgait la tine soptindu-ti: "Ar trebui sa te straduiesti mai mult, ar trebui sa te straduiesti mai mult" - o cotitura in existenta ta bine tocmita pana atunci? Ivan Mihailovici nu stie, nu are nicio parere in privinta asta. Se afla la biroul lui din cladirea cu ferestre ce dau spre piata si spre biserica cea mare, cu cupole aurite, iar aici nu consuma decat clipa prezenta. Habar n-are prin ce miracol, de indata ce paseste in institutie, gandurile toate ce-l mai incearca in lungul drum de acasa pana aici se sterg de parca nu ar fi existat niciodata. Programul zilnic este cel de azi, faptul ca-l repeta pe cel de ieri, de alaltaieri sau dintotdeauna nu are nimic de-a face cu trecutul. Pentru ca trecutul se invata, nu te asezi direct in el asa cum se asaza Ivan Mihailovici in fiecare dimineata, de parca azi, acum s-ar petrece pentru prima oara. Sticluta de votca, paharelul, orele egale, plictiseala, venirile si disparitiile Marfei Stanilova, bataia ce anunta jumatatea de ora a orologiului din perete, toate sunt ale zilei de azi. Si, totusi, Ivan Mihailovici are vaga banuiala ca timpul se duce undeva. Asa cum simte uneori ca aerul din biroul sau devine vascos, greu de spintecat, de parca ai inainta in marmelada, tot astfel are el senzatia ca secundele, orele, in materialitatea lor, alcatuiesc o bolta gelatinoasa pe care se agata tot felul de secvente din zilele de demult. Candelabrul cu 128 de brate – evident ca nu le-a numarat niciodata, dar sunt o multime si a decis ca 128 suna impunator, sigur si foarte sonor – a fost pus acolo nu pentru a lumina biroul sau, Doamne, fereste, pe el, ci pentru ca timpul sa aiba un punct de spr