În vremea bezmeticei viteze cu care mileniul al treilea a năvălit peste noi, comunicarea prin scrisori păstrează parfum de poveste dintr-un a fost odată pe care cu duioşie îl răsfoim când ne încearcă dorul de noi, cei de mai… alaltăieri. (...) În vremea bezmeticei viteze cu care mileniul al treilea a năvălit peste noi, comunicarea prin scrisori păstrează parfum de poveste dintr-un a fost odată pe care cu duioşie îl răsfoim când ne încearcă dorul de noi, cei de mai… alaltăieri, dorul de cei care-au uitat să se supună legilor marii treceri pentru că s-a-ntâmplat să-şi oprească asupra lor privirea vreun Michelangelo, ori Rafael, ori Rubens, ori Dali, ori Rembrandt, ori Tonitza, ori Grigorescu, ori vreun încă neştiut artist care-şi începe chiar acum drumul spre nemoarte.

Secolul de aur al picturii olandeze, cel de al XVII-lea, a însemnat pe harta cu deja strălucite piscuri ale omenirii numele de Rubens, van Dyck, Rembrandt şi, cu ele, ar fi fost prea îndeajuns ca omul să se mândrească de a fi om ca şi aceştia (?!).

Discret şi abia ştiut de contemporanii săi, între marii lui compatrioţi mai sus-amintiţi, cei cu modele din marea protipendadă şi comenzi de la capete încoronate ale unei Europe în care zburda regalitatea ca mieii pe pajiştile-n floare, Vermeer (1632–1675) şi-a lăsat privirile furate de anonime făpturi surprinse în gesturi şi atitudini din care orice „poză“ este exclusă, iar firescul, cu atât mai sesizant. Se cunosc cu puţin peste patruzeci de lucrări pe care maestrul olandez al scenelor de viaţă simplă şi liniştită, de care s-a simţit mereu atras, le-a lăsat în cei patruzeci şi trei de ani de viaţă şi, presupunând că n-a început să picteze chiar de la primul an, se poate estima realizarea a două-trei tablouri pe an. Singurul cumpărător al lucrărilor sale – colecţionarul Pieter Van Ruijven. Era bine pentru artist: pâinea cea de toate zi