Interesul unei cărţi ca Exerciţiu de sinceritate vine în primul rând din metodă şi abia apoi din informaţie. De altminteri, însăşi mărturia, expusă cu o întârziere de trei decenii, e livrată aici cumva sofistic. În sensul că, pe parcursul reconstituirii faptelor, şi mai ales a emoţiilor de atunci, evidenţa devine eventualitate. În loc de aşa e, Ion Vianu îl preferă, cât se poate de rezonabil, pe ca şi cum. (Iar aceasta în nici un caz din pricini retorice.) Rareori am întâlnit preambul logic mai convingător formulat: "E mult de atunci. Oare ştiu adevărat cum eram? Oare nu sunt obligat să ţes despre mine o legendă, să fabric un text care să semene cu un vis, pentru motivul bun că istoria personală - nu mai puţin decât istoria colectivă - devine vis, mit ? De fapte nu mă îndoiesc, dar pentru gânduri nu pot să garantez. Reconstitui ca un psihanalist (subl. mea), ca un arheolog, cu multă răbdare, mintea mea de atunci", se scrie cu falsă neutralitate la pagina 53.
Competenţa, invocată parcă pasager, nu lasă loc de îndoială. Precauţiile ţin de bun simţ, iar profesionalismul, de credibilitate. Când un psihoterapeut ca Ion Vianu aduce în discuţie recursul psihanalitic, e sigur că nu o face doar de dragul metaforei. Scenariul analitic nu dă niciodată greş. (Lucrul se poate constata cu uşurinţă la lectură.) Merită reţinut că autorului acestui Exerciţiu de sinceritate îi e mai puţin la îndemână să-şi amintească riguros data la care s-a decis, ŕ contre coeur, să intre în Partidul Comunist decât, să zicem, să înţeleagă, prin raţionament, motivele defectării unui coleg apropiat. Diferenţa de implicare în raport cu cele două episoade e sesizabilă la distanţă de numai câteva zeci de rânduri. Numai cel de-al doilea însă, în ordine intimă, se cuvine reprodus (cel legat de cererea de adeziune fiind în prea mare măsură legat de evenimente exterioare):
"S-a
