Cele şapte vămi

Trec din ţara vieţii

În ţara morţii

Şi înapoi,

Nimeni nu-mi cere

Cartea de identitate

Şi nu-mi desface

Bagajul pe care

Îl port în spate,

Dar la fiecare

Din cele şapte vămi

Care n-au dispărut

Cineva toarce

Din vechiul caier

Rămas de mai an

Şi trage cu ochiul

Pentru ca nu cumva

Trecerea asta a mea,

Neîngrădită de nimeni

Şi de nimic

Dintr-o lume în alta

Să arunce totul în aer.

La Rhodos

Era luna lui Brumar, dar soarele parcă bătea

Din toate părţile cînd am ajuns în vechea cetate

Luată de valul de oameni veniţi de peste tot

Şi am coborît către mare, pe strada Socrate.

Nu ştiam cum se cheamă, dar am ales-o

Fiindcă e mai abruptă şi mai îngustă decît cele

Cu alte nume celebre şi între zidurile ei

Nu se pot vinde cercei sau mărgele.

Pe strada Platon treceau femei bronzate

Umblînd în goană după suveniruri

Şi am zîmbit la gîndul c-avea şi el dreptate

Cînd spunea că poeţii trebuie scoşi din cetate.

M-am scos singură pe poarta Eleftherias şi am privit

marea

Pînă cînd corăbiile mînate de vînt s-au întors din bătălia

Pierdută aducînd înapoi o lume de umbre tristă

Şi au intrat în port printre picioarele larg desfăcute

Ale Colosului care nu mai există

Moarta din apartamentul vecin

Moarta din apartamentul vecin

Se uită ţintă la mine,

Aş fi vrut să-i închid ochii,

Dar mi-a fost teamă că vine

În odaia mea ca o oarbă

Care pipăie zidul şi trece

Din greşeală prin el.

Însă ea stă cuminte

Şi-mi zîmbeşte senină.

E o moartă model,

Care ştie cum