De o bucată de vreme când spui Emil Brumaru toată lumea are în cap doar niscaiva dulci porcărioare erotice, dacă nu de-a dreptul promisiunea unor iminente desfătări pornografice. Rafinatul şi foarte senzualul degustător al aromelor din cămară şi bucătărie, neobositul cântăreţ al fructelor, legumelor, borcanelor bine stivuite nu se mai ascunde după cireş. Spune direct, fără ocolişuri ceea ce avea de mult pe suflet. Voyeur învederat stă cu ochii pe femeia hiperbolizată, felliniană, în imaginarul uimit, pervers şi speriat ca al unui puşti de 12 ani, îşi imaginează sexualitatea ei dezlănţuită cu fervoarea adolescentului care a răsfoit prima revistă porno. Perversitatea versurilor bătrânului satyre - referinţă obligatorie pentru poeţii din ultima generaţie, lectură de taină pentru jupânesele mai coapte, prilej de antologice grimase pentru criticii esteţi - stă nu atât în imaginile erotice pe care le expune publicului fără nicio pudoare, cât în stropii (scuzaţi!) de inocenţă care pătează puritatea uneori dezgustătoare a tabloului. Ce i-a adus venerabilului scriitorului Emil Brumaru această nouă dar solidă reputaţie de maestru-pornograf? Şi bune, şi rele. Statutul de patriarh al poeţilor tineri, titularul incontestabil al scaunului de onoare la toate festivalurile şi reuniunile literare, vânzări foarte bune (chiar şi cei care în public strâmbă din nas cumpără şi mai trag cu ochiul acasă prin cărţile sale), succes la poete şi cititoare de toate vârstele, dar şi abonamentul de veşnic finalist la premiile literare, pentru că, nu-i aşa, onorabilii specialişti din jurii nu pot să premieze pornografia, chiar dacă sunt convinşi de valoarea autorului în cauză.
Basmul Prinţesei Repede-Repede nu schimbă fundamental datele literaturii lui Emil Brumaru din ultimii ani. Chiar dacă, la prima vedere, distanţa dintre acest volum şi, să zicem, Submarinul erotic, pare de d
