Dintre cărţile apărute în jurul numelui lui Noica, cele mai stranii sunt cele scrise de autori al căror centru de greutate spiritual cade în afara filosofiei. Căci într-un fel sună o carte despre Noica cînd e semnată de un filosof şi într-altul cînd vine din partea unui medic sau a unui pictor. De obicei, cu cît diferenţa dintre domenii e mai răspicată, cu atît nuanţele sunt mai neaşteptate. Aproape îţi vine să spui că potenţialul de surpriză creşte proporţional cu distanţa care separă lumea lui Noica de cea a autorului respectiv.
Dar ce te faci cînd la mijloc e vorba de condeiul unui preot? Situaţia, departe de a fi simplă, se complică şi mai mult, şi asta fiindcă relaţia dintre filosofie şi teologie este una de înrudire neîmpăcată: "înrudire", întrucît odinioară amîndouă disciplinele vorbeau despre acelaşi lucru: principiile ultime ale existenţei; "neîmpăcată", fiindcă, despărţindu-se mai tîrziu, cele două ramuri au adunat una faţă de alta un grad de adversitate nocivă. Şi cum ura dintre rude poate fi mai devastatoare decît cea dintre străini, discordia dintre filosofie şi teologie se perpetuează în dauna amîndurora.
În al doilea rînd, persoana unui preot aduce o virtute pe care filosoful, chiar dacă o respectă, nu o poate asimila în gîndirea lui. E vorba de har. Harul unui preot nu desfiinţează autoritatea unui filosof, dar o împinge în penumbră, relativizînd-o. De aceea, dialogul nu se poate lega decît dacă amîndoi se aşază pe un teren de neutralitate: filosoful îi recunoaşte preotului harul fără să-l problematizeze, iar preotul îi binecuvîntează filosofului vocaţia, încurajînd-o. Altminteri totul se mărgineşte la o şuetă politicoasă între spirite ce nu pot comunica.
Cartea părintelui Dogaru, acum preot la biserica "Sf. Vasile cel Mare" din Ploieşti, reuşeşte să depăşească nu doar adversitatea tradiţională dintre conc
