Prin amabilitatea lui Florin Manolescu, fostul meu coleg de catedră, plecat de mulţi ani din ţară, dar de care îmi amintesc cu preţuire şi simpatie, am luat cunoştinţă de o prioritate a sa în analiza nuvelei lui Caragiale Două loturi (vezi articolul Viceversa la viceversa în România literară, nr. 28, 2009, p. 21), respectiv faptul de a fi remarcat, în ediţia a doua, "revăzută şi adăugită", a volumului Caragiale şi Caragiale (Humanitas, Bucureşti, 2002), că "în realitate, lozurile trase de Lefter Popescu sînt chiar lozurile cîştigătoare" şi că, "mai mult ca sigur şs.m.ţ, năpăstuitul jucător Ťa fost tras pe sfoară de un funcţionar-bancherť", disperarea finală a eroului fiind aşadar "cît se poate de întemeiată". Am subliniat expresia "mai mult ca sigur", care aparţine articolului din România literară, dar nu şi textului din volum (evidenţiat prin ghilimele ascuţite), întrucît ea are, împotriva sensului uzual cu care o investim, o semnificaţie vag dubitativă. Nu spunem niciodată "mai mult ca sigur" despre un lucru de care sîntem siguri, tot aşa cum - remarca mai demult Victor Eftimiu - "cînd zici Ťfără îndoialăť înseamnă că te îndoieşti puţin".

"Cazul cel mai spectaculos al unui joc împotriva naturii - scrie în cartea sa Florin Manolescu - pare a fi cel din Două loturi, despre care Zarifopol îşi aminteşte că l-ar fi obsedat pe Caragiale: Ťîmi spunea Caragiale că, în urma unei lungi dezbateri cu nişte prieteni, despre noroc şi nenoroc, i-a dat în gînd această culme de nenoroc: să nemereşti două bilete de loterie cum le-a nemerit domnul Lefter din poveste. Lui Caragiale îi plăcea să imagineze cazuri unde hazardul seamănă a voinţă răutăcioasă, cînd fatalitatea capătă fizionomie perfidă...ť în realitate şs.m.ţ, în nuvela Două loturi avem de a face cu exemplul cel mai spectaculos al unui joc practicat de Caragiale Ťîmpotrivať cititorilor. Căci absolut toate