Ţinem în casă nenumărate nimicuri şi renunţăm greu la ele din cauza semnificaţiilor lor. „Colecţionarea“ de lucruri vechi are legătură şi cu simţul practic: am trăit vremuri în care nu se găsea nimic în magazine. Dulapul de pe balcon, primul sertar de sus. Două portofele vechi, un comutator stricat, o şurubelniţă în cruce care s-a tocit de nouă, ambalaje de cadouri de toate formele şi culorile, două bucăţi etui de ochelari, un suport pentru cana de cafea cu cablu USB.

Sertarul din mijloc: o colecţie completă de mărţişoare din ultimele trei primăveri, opt flacoane cu vagi urme de apă de parfum, un teanc de felicitări. Sertarul de jos: trei telefoane mobile, trei carcase nou-nouţe de Nokia, două baterii, câţiva metri de cabluri de diverse culori, abajurul unei lămpi care a luat de luni bune drumul ghenei de gunoi.

În cămară, aceeaşi combinaţie fără sens: borcane cu filet goale - mama insistă să le păstrez pentru conservele ei de toamnă -, tricoul şi bandana purtate la ultima zugrăveală din apartament, racheta de tenis prăfuită şi două pălării cumpărate de prin excursii, dar pe care nu le-am pus vreodată pe cap. Mai c-aş striga: „Avem di tăti. Poftiţi, intraţi, intraţi şi cumpăraţi“!

Istoria se repetă la fiecare rundă de curăţenie generală şi oricare dintre noi a trecut prin asta. „Balastul“ stă bine mersi în debara. Ba mai mult, se extinde şi la alte zone ale casei, cum ar fi şifonierul cu haine, din care nu ne îndurăm să aruncăm piesele ce nu ne mai încap; dulapul cu pantofi, de unde, mai ales femeile, nu aruncă niciun exemplar, chiar dacă s-a demodat de vreo cinci ani; rafturile bibliotecii pe care zac culegeri de exerciţii de algebră pe care s-a pus praful de prin liceu sau biroul ce mai ascunde şi-acum diplomele de premiant sau caietele de teză. De pe oriunde din casă te aştepţi să răsară câte un lucru pus bine pe sistemul