De la viziunile lui Blake, ne-am reintors la hornurile lui Doghy. Privind cu ochii pierduţi in largul mării, am discutat mult, făcând o paralelă intre Poe, Borges şi William Blake, comparându-l când cu un suav diavol angelic, când cu un seraf momit de Lucifer, cel care coborând in infern a văzut strălucind acolo şi o parte din lumina ce venea din paradis sau, mai bine zis, cel care urcând in paradis a descoperit acolo o parte din măştile pe care le-a văzut mai jos. Conchizând, Doghy a spus, parafrazându-l din nou pe Blake, fapt la care, de altfel, m-aşteptam:

„Nebunul care perseverează in nebunia lui ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu..."

„E cazul să-i urmăm exemplul?" am intrebat, luând o mână de nisip fierbinte şi strecurând-o printre degete.

„Dacă-i aceasta calea, de ce nu!? mi-a spus, adăugând: Numai că lucrul acesta nu-i chiar atât de simplu..."

Am petrecut in discuţii lungi şi sterile intreaga după-amiază. Din când in când, intram in valuri ca să ne răcorim. Apoi ne incălzeam cu un pahar de votcă rece, băut când pe terasă, când printre stânci. Seara am cinat, impreună cu ceilalţi, in foişor, purtând aceleaşi discuţii fără rost. Pe sub masă, Luna, căţeaua de rasă (un ogar afgan) a distinsei doamne Ignes Scrumeda, ne lingea picioarele năclăite de nisip, fără să se atingă de oasele şi bucăţile de carne cu care o ispiteam. Ceva mai târziu, am văzut-o stând demnă ca un sfinx pe un scaun inalt, cu spătarul sculptat din lemn masiv, poleit in argint, la masa alăturată, abordând o morgă solemnă, desprinsă parcă din serialele englezeşti, cinând alături de actriţă, care-i tăia, cu gesturi line, aproape muzicale, bucăţele de carne de viţel pe o tavă mare, argintată, in timp ce Luna işi scutura uşor urechile prelungi, ce-i acopereau in intregime botul ascuţit, conferind intregii scene un aer aristocratic. Priveam şi la luna ce răsărea di