Acest titlul ar putea sugera o incursiune în vastul teritoriu al fraudei, nu numai ştiinţifice, care în forma sa cea mai rudimentară se numeşte plagiat. Nici vorbă de aşa ceva, pentru că, dintre toate mizeriile de acum, nu aceasta este cea mai mare şi apăsătoare. (...) Acest titlul ar putea sugera o incursiune în vastul teritoriu al fraudei, nu numai ştiinţifice, care în forma sa cea mai rudimentară se numeşte plagiat. Nici vorbă de aşa ceva, pentru că, dintre toate mizeriile de acum, nu aceasta este cea mai mare şi apăsătoare. Apoi, la noi, destule fraude, de orice natură, sunt descoperite îndeosebi când anumite personaje trebuie, dacă nu aneantizate, măcar puse cu botul pe labe. Pe urmă, există un rafinament în acest vast domeniu, care nu este la îndemâna oricui: însuşirea unor idei, exploatate ulterior cu pretenţia originalităţii.

Dezvoltarea impetuoasă a internetului, pe lângă beneficii nevisate în urmă cu puţin timp, are şi efecte dezastruoase în respectarea proprietăţii intelectuale.

Trebuie să semnalez o carte foarte utilă pentru a avea o imagine asupra fenomenelor abia schiţate mai sus: „Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor“ (Ed. Humanitas, 2008). Volumul a apărut datorită colaborării a 11 universitari, sub coordonarea profesorului Septimiu Chelcea. Iată titlurile ultimelor trei capitole ale cărţii: (7) Cultura universitară – cultură a plagiatului? (8) Cercetări psihosociale concrete privind frauda în universităţi; (9) Anchetă sociologică: frauda, ruşinea şi vinovăţia în universităţi.

Frauda ştiinţifică (cf. denumirii din franceză) ca şi scientific misconduct – sintagmă englezească greu de tradus – există, evident, şi în ţările dezvoltate. Concomitent cu evoluţia cercetării ştiinţifice, apar şi forme noi de fraudă. Poate, într-o perioadă mai puţin agitată decât cea de acum, dacă va veni