Există puţini autori în secolul al XIX-lea românesc a căror poziţie în canonul literar să fi fost, pînă astăzi, atît de fluctuantă ca aceea a lui Ioan Slavici. Citit de obicei doar din obligaţie, prozatorul ardelean face parte dintre acei autori extraordinari a căror valoare a rămas mereu ascunsă din cauza unei esenţe de acces dificil, ca şi din cauza prejudecăţilor critice, a aparenţelor ce nu incită la lectură. Perceperea eronată a operei sale are o lungă istorie: ea începe cu debutul autorului şi persistă pînă astăzi. Slavici a fost considerat un fel de "Creangă ardelean", din cauza basmelor culte pe care le-a scris şi din cauza unor vagi asemănări tematice - cu toate că nu există, estetic vorbind, nici o legătură între Creangă şi el; apoi a trecut drept prozator "realist" tipic, descriptor al vieţii sociale, atunci cînd aşa-numitul "realism critic" era în căutare de exemple româneşti: în fine, a fost prezentat drept un scriitor etnicist, preocupat exclusiv de problematica satului ardelean şi a Ardealului în genere: tot atîtea piste false, tot atîtea chei de lectură ce nu se potrivesc.

În realitate, Slavici rămîne unic în peisajul prozei noastre. Nu a avut nici un precursor, nu îi identificăm, cu cea mai mare bunăvoinţă, nici un înaintaş pe terenul literaturii române: fără urmaşi veritabili, a lăsat în urmă doar cîţiva imitatori. Ivirea lui, pe terenul literaturii române, este inexplicabilă. în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Slavici inaugurează la noi proza de observaţie socială şi conectează astfel proza românească la cea europeană contemporană. O dată cu el, autobiografia lirică, proza poetică ori romanul de tip balzacian încep să dateze; cu el, proza românească se europenizează, devenind contemporană cu ceea ce se scria în restul continentului.

Slavici descinde din cu totul alte surse decît cele româneşti. Dacă mic